Câteva gânduri menite
să vă scalde sufletele.
“Ați privit marea în momentele ei de
plictiseală? Parcă-și agită valurile din scârba de ea însăși. Le trimite să nu
se mai întoarcă. Dar ele revin, revin neîncetat. Așa pățim și noi. Cine ne
întoarce spre noi înșine, când ne sforțăm mai mult a ne îndepărta?
Nevoia tainică de a te abandona mării,
de a te risipi în frământarea zadarnică a tuturor mărilor, sa nu fie un gust de
plictiseala infinită și o senzație de evanescență mai vastă ca depărtările?
Nici vinul, nici muzica și nici îmbrățișările nu te apropie de dulceața
destrămării ca valurile ce se urcă spre absența și nimicnicia ta și te mângâie
cu insinuări de dispariție! Marea – comentariu fără sfârșit la Ecleziast…
Un om fericit descifrează el ceva în
întinderile marine? Ca și cum marea ar fi făcuta pentru oameni! Pentru aceștia
e pamântul, acest amărât pământ… Dar acordurile nefericirii se împreună cu ale
mării, într-o armonie voluptuoasa și sfâșietoare ce ne aruncă în afară de
soarta muritorilor.
Și astfel, tonalitatea mării este aceea
a unei muriri eterne, a unui sfârșit ce nu se mai gată, a unei agonii
înflorite. Nu-ți trebuie o inima bolnavă de nuanțe și nici o simțire atinsă de
subtilitățile extazului pentru a surprinde un fior mortal în melodiile marine,
ci doar o înclinare spre tainele și vocile melancoliei. Atunci nu mai ești
sigur de identitatea ta și trebuie oarecum să te aduni, să te pescuiești
neîncetat, spre a nu te înghiți mările din tine și din afara. Nu te poți
stăpâni decât între patru pereți. Chemările depărtărilor te împing mai departe de
calculul existenței tale…
Marea este o ispită de dispariție numai
pentru cei ce au descoperit-o în zile și în nopți, prin introspecție… Având-o
în față, îți verifici numai prăpastia acelor zile și acelor nopți… Demonia
marină este un viscol aromatic, o ruină căreia nu ne putem refuza fără să
călcăm pe ce e mai adânc în noi…, o nobilă descompunere pe care trebuie s-o
grădinărim. Și apoi, nu zvâcnește sângele în ritm marin, nu e orgoliul lui
melancolic acordat rănii albastre, mișcătoare și infinite? Suferința asta vastă
și lichidă, ea să-mi împlinească un gust de dureri nemăsurate și să-mi
astâmpere setea de nefericiri neîntrecute! De s-ar înfuria mările, să-și spargă
valurile de inima omenească!
Lași Paradisul pentru rahitici când
rătăcești pe malurile mării. Căci el este o mare fără demonie. Icoana raiului
nu m-a urmărit decât în momentele acelea periculoase în care ți se topesc
încheieturile și ți se moaie oasele, într-o supremă slăbiciune, într-o maximă
deficiență. Imaginea cea mai pură pe care o alcătuiește mintea este emanația
unei vitalități vacante.
Nicăieri mai mult ca la mare nu ești
înclinat a socoti lumea o prelungire a sufletului. Și nicăieri nu ești mai
capabil de un fior religios prin faptul simplu de a privi. O viață plină, cu un
nimb de absolut, ar fi aceea în care orice percepție ar fi o revelație. Ești pe
cale a o realiza în sugestia amurgurilor marine…”
Emil Cioran,Amurgul gândurilor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu