In inima mea au salasluit mereu
toate cele patru anotimpuri, doar ca ordinea a fost intotdeauna aleatoare. Iar
timpul lor nu s-a impartit niciodata in mod egal. Am simtit in iernile inimii
mele iceberguri intregi de gheata de care s-au spart vise si s-au scufundat in
adancuri sperante. Vorbele grele mi s-au infipt in inima asemenea sloiurilor
gigantice hranite cu ape inghetate si slefuite de viscol nemilos. Pasii facuti
in momente de cumpana sau de indoiala au lasat urme adanci in zapada din inima
mea, urme diforme si nefiresti, in care nu as mai putea calca nicicand cautand
drumul de intoarcere fara sa ma ratacesc pe vecie. Pulsul s-a inclestat
agonizant intr-un copac singuratic ce s-a incapatanat sa infrunte solitar
vanturi naprasnice flamande sa inghita orice obstacol materializat din nevoia
de a opune rezistenta suferintei.
Uneori a venit
nefiresc toamna peste iarna. Melancolia peste nepasare. Visarea peste somnul
adanc al noptilor planse. Iertarea si amanarea peste durere. Frunzele s-au
reasezat in copacul dezgolit de iarna iar inima a batut incet, dar ritmat. Stoluri
de iluzii au venit si au poposit pret de o clipa, dar au plecat mai departe
stiind ca nu e rost de adapost vesnic. E toamna … si inima mea si-a amintit ca
frunzele cad si nu le va putea opri oricat se va zbuciuma sa le pastreze mai
mult. E un vis prea indraznet pentru o inima sleita de o iarna mult prea lunga.
Dar incolteste
intr-un colt de inima, chiar cand nu se asteapta un firicel de speranta. Timida
la inceput, apoi isi face loc tot mai hotarata revendicand dreptul la fericire,
dreptul la invazia completa. Primavara inimii mele s-a insinuat inopinat.
Trupul tresare strabatut de suvoaie de sange galgaind in cascade splendide care
hranesc gandul insetat de vise proaspete si de dorinte nerostite. O randunica
si-a facut cuib in copacul ce da sa infrunzeasca intr-o simfonie de nuante de
verde crud, impletite peste seva exploziva a emotiilor trezite la viata. E vant
de primavara, inima se imbata cu miresme amagitoare ale unor inceputuri doar
intrevazute. Dar nu-i trebuie mai mult pentru a-si regla ticaitul cu fiorul
dulce al crampeiului de iubire incoltit sub o promisiune dintr-un zambet.
Si inima mea se
abandoneaza cu totul verii. S-au topit toate zapezile lumii, s-au inaltat spre
cer curcubee plamadite din clipe nebune de dragoste. S-au rupt zagazurile barajelor
ridicate din minciuni si zile irosite fara rost, nimic nu mai poate opri ca
lava de un rosu aprins sa nu arda totul in cale. Sa sape drumuri noi, carari
nestiute, sa faca scrum trecutul cu iarna cu tot, cu frunze galbejite si
sfartecate din toamnele inimii mele. E cald si e vara. E o vara nebuna. Inima
vrea sa se arunce in valuri de mare albastra, sa pluteasca alaturi de alte veri
din inimi arse de briza, sa exploreze insule pustii aruncate in oceane
nesfarsite cu orizonturi scaldate in rasarituri neasteptate. Vrea sa ridice
epave demult uitate – sau macar sa se scufunde pana la ele -, sa gaseasca o
urma de adevar sau lovitura fatala care le-a ingropat pentru totdeauna sub ape
tulburi si amagitoare …
Inima mea nu ma
asculta niciodata. Incerc sa-i reamintesc si de celelalte anotimpuri. Ca vor
veni iar, ca va fi iar sloi, ca o vor rani alte vanturi, ca soarele va fi iar
plapand si neajutorat candva. Nu ma crede. Nu vrea sa stie de nimic, e deja
prea departe in larg ca sa mai asculte indemnuri soptite de pe tarmuri
invaluite in teama.
E doar o biata
inima. A mea. O simpla inima si patru anotimpuri care se succed fara noima.
Fara timpi definiti clar. Fara sa le pot controla. Fara sa pot alege.
Poate as putea
macar sa ii promit ca vara viitoare va fi mai lunga, iar toamnei inimii mele
sa-i strang frunzele, una cate una, sa le pastrez si sa le daruiesc acelora
care inca mai cred ca ceea ce ei au uscat mai poate aduce vreodata o primavara
intr-o inima … ca a mea … ca a ta…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu