Nu stim niciodata cand sa ne oprim. Cand e
de ajuns. Pentru ea, pentru el, pentru amandoi. El si-a luat de mult paltonul,
s-a incaltat tacticos si a iesit pe usa pe care i-a decupat-o ea, intr-o seara
de vara, din joaca.
Nu l-a
lasat niciodata, nici o clipa macar, sa bata in van, sa astepte. L-a intampinat
mereu in prag, inca de cand l-a simtit apropiindu-se. Si-a intrebat de fiecare
data oglinda daca e destul de frumoasa pentru el. Si ochiul de sticla a
mintit-o de fiecare data ca e cea mai frumoasa, ca e unica. Sau poate ca nu a
mintit-o, doar la final.
Conteaza?
Conteaza acum ce a facut sau ce n-a facut bine? Ce rost ar mai avea azi sa
cantareasca clipele pierdute, noptile lungi de nesomn, visele furate … Ce sens
ar avea sa mai pastreze pentru ea doua fotolii cu masuta delicata dintre ele pe
care ea a pregatit tot timpul prea mult iar el doar a gustat mult prea putin???
Ar trebui sa-l fi inteles atunci … Nu putea sa-i fie iar foame daca intra pe
usa ei satul deja de la alta masa, dintre alte doua fotolii, …
Poate
ar fi trebuit sa nu-l lase niciodata sa plece, cu luna pe cer. Sa incuie cu
lacate grele usa camerei fara ferestre, fara aer, fara carari de stele in
noptile albe … Nu ar fi trebuit sa-i serveasca chiar si sufletul ei, ci sa-l
lase pe el sa-l descopere singur, daca si-ar fi dorit macar o secunda acest
lucru … Nu ar fi fost nevoie sa puna intrebari inutile la care stia dinainte
toate raspunsurile …
Ce rost
o fi avut sa rada in hohote, doar ea si ecoul strain al propriului ras intre
peretii fara tablouri, decorati doar cu umbrele lor difuze si inegale, pentru
ca erau atat de departe unul de celalalt?.. Mai bine i-ar fi vorbit in soapte, sau poate nu i-ar fi vorbit
deloc. Sa-l priveasca doar, sa aiba timp sa-si dea seama ca e
un strain, mai strain decat postasul care-i aduce uneori scrisori albe, pe care
sa si le umple singura cu ganduri … Un strain pedant, fara pasi care sa lase
urme, ci doar rani adanci si sangerande …
Usa s-a
trantit demult, inca de cand s-a deschis pentru prima oara, din joaca. Ea a
ramas inauntru, pe podeaua rece si straina. Nu ar trebui sa planga. Stia prea
bine de la inceput toate regulile, toate conditiile. Si-ar fi dorit totusi sa
castige. Macar acum. Macar o singura data. Miza jocului era prea mare ca sa-si
permita sa piarda. A pus in joc totul … si a pierdut totul …
Dar se
va ridica de jos si va desena ferestre. Si nu va mai descuia niciodata acea
usa. Si va privi cerul, apoi stelele, va simti prin par briza calda a vantului
… Si nu se va mai oglindi niciodata in oglinzi mincinoase … Iar ploaia se va
amesteca cu lacrimile ei sarate si-i va sopti bland ca e doar un copil … dar
locuieste intr-un trup de femeie …
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu