Nu înțeleg sub nici o formă de
ce, în ultimii ani, oamenii își amână atât de mult… fericirea.
În ultima vreme, mă gândesc din ce în ce mai mult la
viață. La a mea și la viață în general. Nu pentru că aș simți anii ce au
trecut, ci pentru că îmi doresc să înceapă cumva. Viața. Tot o simt pe la
mijloc. E tot pe la mijloc de ceva vreme și nu îmi place.
Sunt
un om sensibil, melancolic, iubesc să fiu cu nasul în cărți și capul în nori,
dar sunt și foarte practică, iar omul practic din mine mă tot trage de gânduri.
Și mă uit în jur. Se spune că dacă vezi și că nu ești singur într-o situație,
te poți simți mai bine. Problema este că eu mă simt și mai rău. Mă deprimă. Mă
deprimă să văd oameni triști și singuri. Mă deprimă să văd familii care se
destramă din ce în ce mai ușor. Să văd oameni care se iubesc și renunță unii la
alții cu mare ușurință, iar apoi stau și își duc dorul. Mă deprimă să aud de
oameni care se pierd în relații virtuale ani de zile – deoarece nu știu cum să
facă față unei relații reale – doar pentru a avea cu cine să își împartă
gândurile și să uite de singurătatea din ei și din jur.
Sunt frumoase și
relațiile platonice, dar omul e ființă socială și are nevoie de oameni. Are
nevoie de o seară într-un local, de gălăgie în jur, de râsete, de o strângere
de mână întâmplătoare sau convingătoare. Are nevoie de un
umăr. De cineva cu care să își împartă nu doar gândurile ci sufletul, viața,
patul. Patul care oricât de
puternic ai fi, în timp devine din ce în ce mai mare, mai rece, mai apăsător.
Nu mai găsești în el liniștea. Găsești nopți albe.
Nu înțeleg sub nici o formă de ce, în ultimii ani, oamenii
își amână atât de mult… fericirea. Ori se grăbesc și în graba lor se pierde
toată frumusețea relației și se despart prematur, ori tot amână și amână până
rămân singuri. Toți se gândesc la iubire, dar toți o dau deoparte.
Unii din cauza carierei, alții din cauza fricii de suferință, iar alții din
inconștiență. Și ajungem aici. În mijlocul unei vieți care e tot la mijloc și
nu mai începe.
Suferim unii după alții. Ne pierdem în trecut fără
nici o posibilitate de a ne rupe de el și nu mai vedem nimic în depărtare.
Niciun cer, nicio zare, niciun soare. Nimic. Eu cred că viața e bine să o
trăiești fără să o gândești prea mult. Pur și simplu ca și cum ai fi pe vârful
unui munte cu parașuta pe umeri și spui: sar! Și… sari! Dacă nu sari atunci,
poți pierde tot farmecul ei pe parcurs. Sau vei alerga după ea ca după un ultim
tren în care dacă nu mai ajungi se va duce, iar tu vei ajunge numai în stații
trecătoare și reci.
Nu vă mai așteptați viața. Trăiți-o! Gustați-o!
Lăsați-o să vă trăiască când este timpul și nu o mai grăbiți! Viața are un ritm
al ei. Cred că dacă vrem să avem o viață bună, trebuie doar să simțim acest
ritm.
Ramona Sandrina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu