De
când descoperim iubirea şi până îi pricepem toate înţelesurile, trăim o seamă
de despărţiri. Unii spun că, dacă s-a ajuns la
despărţire, n-a fost niciodată vorba de iubire adevărată…
Nu ţin morţiş să contrazic pe nimeni, mai ales că
astfel de argumente pot veni doar de la cineva care iubeşte şi căruia îi doresc
să nu cunoască nicicând despărţirea.
Din păcate însă, lumea reală conţine mai multe cupluri
care nu rezistă, care ajung, într-o zi tristă, să se despartă, decât iubiri
nepieritoare. În jurul acestui punct voi desena cercul analizei mele – care,
poate, este unul mic, necuprinzător, dar are obiectivitate, pentru că m-am
aflat în punctul acela. Iar dacă ar fi trebuit să scriu despre asta în momentul
în care trăiam o despărţire, ar fi avut şi subiectivism. Slavă Domnului, acum
iubesc şi sunt iubită. Dar dacă va veni şi ziua aceea? Eu pun întrebarea doar
de dragul dezbaterii, pentru că, de când mă ştiu, gândesc pozitiv, iar de
politica drobului de sare mă lipsesc.
La 16-18 ani, când te desparţi prima dată de cel pe
care-l iubeşti, trăieşti cele mai „dramatice” momente şi nimeni nu te înţelege.
Dacă eşti prea sensibilă, vrei să te sinucizi, dar numai demonstrativ. Dacă
eşti mai cinică, vrei să te răzbuni, ieşi cu prietenul lui… E prima iubire, cea
pe care nu o uiţi niciodată – nu pentru că el ar fi bărbatul vieţii tale, ci
pentru că atunci faci primele descoperiri despre sentimentele tale, despre bărbaţi,
despre cuplu, sex, mângâiere, despre tremuratul genunchilor…
Când te-ai îndrăgostit repede de altul, teoria
despărţirii se îndulceşte – dar când te-a schimbat el pe alta, începe să te
doară. Începi să formulezi definiţia despărţirii de bărbatul iubit cu
amărăciune, îndoială, dispreţ şi multe alte ingrediente care-ţi înnegresc
sufletul, mintea… Definiţie pe care o modifici după ce ai mai trecut prin 2, 3
(sau câte-or fi…) despărţiri de antrenament, cam între 20 şi 30 de ani. De pe
la 30 definiţia despărţirii se scrie cu ceva mai multă tristeţe, cu prea multe
lacrimi şi cu un început de disperare – de multe ori, nejustificată.
Simptomele sunt diferite, în funcţie de temperamentul
fiecăreia, de situaţie, de angoasele specifice… Atât de multe lacrimi care ne
dau doar cearcăne şi nici un fel de satisfacţii… Urmează mutatul înapoi la tine
sau la mama, împărţitul lucrurilor, întocmirea listelor de reproşuri, durerea
amintirilor frumoase etc.
Cum ar trebui
evitat tot acest „dezastru”? În nici un caz prin compromisul de a rămâne
împreună „orice ar fi”, dacă demnitatea voastră a fost deja nimicită şi dacă
firul iubirii s-a îngustat într-atât încât îl cârpiţi zilnic.
Eu cred foarte mult în tactica americană, care
probabil e şi a multora dintre femeile cu personalitate, cititoare de Elle.
Teoria lor spune că nici un bărbat nu e de neînlocuit. Suferinţa o tratezi prin
muncă dublă şi o grămadă de alte preocupări şi pasiuni care apar din senin.
Faci precis o vizită la coafor, ca să-ţi schimbi părul şi… moralul! Seară de
seară, nu stai acasă să priveşti pozele cu voi doi în vacanţă, ci ieşi cu
prietenele în cele mai zgomotoase locuri, exact locurile în care nu călcai până
atunci. Îţi faci curaj şi intri în vorbă cu tipul care s-a uitat la tine mai
devreme. Dacă e cu cineva, măcar mai ai un amic, mai cunoşti şi pe alţii din
gaşca lui. Dacă ai rămas tu în casă şi el s-a mutat, tot e bine să schimbi
decorul: mută mobila. Cel mai bine e s-o faci chiar tu, pentru că şi efortul
fizic elimină suferinţa, zic specialiştii. Sau poţi începe să alergi zilnic,
să-ţi scoţi din program cam tot ce avea legătură cu el şi să ai curajul să-ţi
faci o agendă nouă de program. Ideea că dacă el te-a părăsit pentru alta
înseamnă că tu eşti „defectă” e total greşită – repetă-ţi zilnic că eşti o femeie
minunată, care are o mulţime de calităţi şi un singur defect: s-a înşelat în
privinţa lui!
Chiar dacă teoria pare simplistă, vă asigur că dă
rezultate excepţionale. Cele mai multe femei care au aplicat terapia sunt acum
deja angajate în altă relaţie fericită. Cel puţin aşa spun cercetătorii
americani.
Cele mai stupide „apucături” după o despărţire sunt
demonstraţiile de iubire până la moarte şi răzbunările. În prima situaţie,
nimeni nu-ţi va ridica statuie – şi în nici un caz el. În a doua, vă pierdeţi
timpul total aiurea şi, ca să vă tai cheful, vă reamintesc proverbul
„răzbunarea e arma prostului”.
Un lucru e sigur. Despărţirea e mult mai greu de
suportat pentru o femeie. Aţi observat că nici n-am îndrăznit să abordez
problema cuplurilor care au şi copii. Acolo, nici teoria americană şi nici de
altă naţionalitate nu e valabilă. „Jocul” acela e mult mai dur. N-am pronunţat
nici cuvântul „divorţ”, pentru că deja este un alt subiect complex. N-am
analizat nici fenomenul trist al femeii de 45-50 de ani care se desparte de soţ
pentru că el a plecat cu o tânără de 22 de ani…
Şi nici nu vreau să mai analizăm şi să comentăm
despărţirea. E suficient de neplăcută atunci când o trăieşti, când sertarele
sufletului tău sunt golite dintr-odată şi te plimbi prin camera goală a
sentimentelor tale uitându-te cu ciudă la nişte amintiri agăţate parşiv pe
pereţi… Curăţenie generală – asta e singura şansă de a aspira la o nouă viaţă
în doi, dusă cât mai departe.
Statornicia sentimentelor are totuşi avantajul că le
cimentează şi le sporeşte valoarea…
Mihaela
Radulescu
http://22foryou.co/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu