Nu
înțeleg sub nici o formă de ce, în ultimii ani, oamenii își amână atât de
mult… fericirea.
În ultima vreme, mă
gândesc din ce în ce mai mult la viață. La a mea și la viață în general. Nu
pentru că aș simți anii ce au trecut, ci pentru că îmi doresc să înceapă
cumva. Viața. Tot o simt pe la mijloc. E tot pe la mijloc de ceva vreme și nu
îmi place.
Sunt
un om sensibil, melancolic, iubesc să fiu cu nasul în cărți și capul în nori,
dar sunt și foarte practică, iar omul practic din mine mă tot trage de gânduri.
Și mă uit în jur. Se spune că dacă vezi și că nu ești singur într-o situație,
te poți simți mai bine. Problema este că eu mă simt și mai rău. Mă deprimă. Mă
deprimă să văd oameni triști și singuri. Mă deprimă să văd familii care se
destramă din ce în ce mai ușor. Să văd oameni care se iubesc și renunță unii la
alții cu mare ușurință, iar apoi stau și își duc dorul. Mă deprimă să aud de
oameni care se pierd în relații virtuale ani de zile – deoarece nu știu cum să
facă față unei relații reale – doar pentru a avea cu cine să își împartă
gândurile și să uite de singurătatea din ei și din jur.
Sunt frumoase și relațiile platonice, dar omul e ființă socială
și are nevoie de oameni. Are nevoie de o seară într-un local, de gălăgie în
jur, de râsete, de o strângere de mână întâmplătoare sau convingătoare. Are
nevoie de un umăr. De cineva cu care să își împartă nu doar gândurile ci
sufletul, viața, patul. Patul care oricât de
puternic ai fi, în timp devine din ce în ce mai mare, mai rece, mai apăsător.
Nu mai găsești în el liniștea. Găsești nopți albe.
Nu înțeleg sub nici o
formă de ce, în ultimii ani, oamenii își amână atât de mult… fericirea. Ori se
grăbesc și în graba lor se pierde toată frumusețea relației și se despart
prematur, ori tot amână și amână până rămân singuri. Toți se gândesc la
iubire, dar toți o dau deoparte. Unii din cauza carierei, alții din cauza
fricii de suferință, iar alții din inconștiență. Și ajungem aici. În mijlocul
unei vieți care e tot la mijloc și nu mai începe.
Suferim unii după
alții. Ne pierdem în trecut fără nici o posibilitate de a ne rupe de el și nu
mai vedem nimic în depărtare. Niciun cer, nicio zare, niciun soare. Nimic. Eu
cred că viața e bine să o trăiești fără să o gândești prea mult. Pur și simplu
ca și cum ai fi pe vârful unui munte cu parașuta pe umeri și spui: sar! Și…
sari! Dacă nu sari atunci, poți pierde tot farmecul ei pe parcurs. Sau vei
alerga după ea ca după un ultim tren în care dacă nu mai ajungi se va duce, iar
tu vei ajunge numai în stații trecătoare și reci.
Nu vă mai așteptați
viața. Trăiți-o! Gustați-o! Lăsați-o să vă trăiască când este timpul și nu o
mai grăbiți! Viața are un ritm al ei. Cred că dacă vrem să avem o viață bună,
trebuie doar să simțim acest ritm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu