“Trebuie
să se știe ca și iubirea are riscurile ei.”
Ce-i
o iubire, ca s-o faci regulă casnică? Se pot despărți așa de ușor doi amanți?
Un bandaj aplicat prea multe zile pe o rană și se lipește de ea de nu-l poți
desface decât cu suferințe de neîndurat… dar două suflete care s-au împletit…
au crescut apoi laolaltă?
Dacă admiți că o
căsnicie e o asociație pentru bunul trai în viață, e rușinos, firește, să
protestezi atunci când e dizolvată. Dar cum să primești formula de metafizică
vulgară că iubirea sufletească e o conjugare de entități abstracte, care când
se desfac se regăsesc în aceeași formă și cantitate ca înainte de contopire:
doi litri de apă și sare, puși la distilat, dau un litru și jumătate de apa și
o jumătate de litru de sare; amesteci iar și iar ai doi litri de apă și sare? A
crede că iubirea sufletelor e o astfel de combinare simplistă înseamnă,
firește, a discuta ca toată lumea, prostește…
O femeie
își dă sufletul și pe urmă și-l reia intact. Și de ce nu? Are drept să ia înapoi exact cât a dat. O
iubire mare e mai curând un proces de autosugestie… Trebuie timp și trebuie complicitate pentru
formarea ei.
De cele mai multe ori te obișnuiești greu la început să-ți placă
femeia fără care mai târziu nu mai poți trăi. Iubești întâi din milă, din
îndatorire, din duioșie, iubești pentru că știi că asta o face fericită, îți
repeți că nu e loial s-o jignești, să înșeli atâta încredere. Pe urmă te
obișnuiești cu surâsul și vocea ei, așa cum te obișnuiești cu un peisaj. Și
treptat îți trebuiește prezența ei zilnică .Înăbuși în tine mugurii oricăror
altor prietenii și iubiri. Toate planurile de viitor ți le faci în
funcție de nevoile și preferințele ei.Vrei succese ca să ai surâsul ei.
Orice
iubire e un monodeism, voluntar la început, patologic pe urmă. Îți construiești
casa pentru o femeie, cumperi mobila pe care a ales-o ea, îți fixezi
deprinderile cum le-a dorit ea. Toate planurile tale de viitor până la moarte
sunt făcute pentru doi inși. A plecat de acasă și ești necontenit îngrijorat să
nu i se întâmple ceva… Te străpunge ca un stilet orice aluzie despre ea și ești
nebun de fericire când, după greutăți materiale și umilințe uneori, ai izbutit
să-i faci o surpriză care s-o uimească de plăcere. Totuși femeia crede că din
această simbioză sentimentala, care e iubirea, poate să-și ia înapoi numai
partea pe care a adus-o ea fără să facă rău restului.
Niciun
doctor nu are curajul să despartă corpurile celor născuți uniți, căci le-ar
ucide pe amândouă. Când e cu adevarat vorba de o iubire mare, dacă unul dintre
amanți încearcă imposibilul, rezultatul e același. Celălalt, bărbat sau femeie,
se sinucide, dar mai întâi poate ucide. De altminteri așa e și frumos. Trebuie
să se știe ca și iubirea are riscurile ei. Că acei care se iubesc au drept de
viață și de moarte, unul asupra celuilalt.”
Camil
Petrescu (22 aprilie 1894 – 14 mai 1957),
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu