Am obosit sa te caut. Ori am gresit drumul, ori am mers prea incet, ori am fost neatenta si nu am bagat de seama cand am trecut pe langa tine.
Am fost mereu sigura ca voi sti, atunci cand
te voi vedea. Din primul moment. Ca voi sti cu inima. Ca-ti voi sti mirosul.
Ca-ti voi recunoaste respiratia. Ca oasele mele, carnea mea, toti muschii,
firele de par si degetele, se vor prelungi inspre tine intr-o uniune perfecta,
ca imbinarea triumfala a ultimei piese dintr-un puzzle neterminat.
Unde esti? Pe unde ai
umblat??! Pe unde umbli? Existi??! M-am bazat pe tine. Altfel, nu as fi mers
mai departe – atat de departe… Niciun pas. Niciun sfert de pas. M-as fi
incapatanat sa raman pe o piatra slefuita de apa unei mari zbuciumate si sa
privesc de pe tarm.
M-as fi multumit sa fiu un simplu naufragiat.
M-as fi putut impaca cu acest gand. Nu era mai bine asa?
De ce
sa-mi fi facut atatea bataturi in talpile intepate de iarba uscata pe care am
calcat desculta, cautandu-te? De ce sa-mi tremure mainile de atatea emotii
scufundate in tacere si incercari de uitare? De ce sa-mi las pletele sa curga
in valuri pe care nu o sa le imblanzesti nicicand? De ce sa-mi conturez buzele
rosii si pline, daca nu le vei privi si saruta nicioadata? De ce sa ma agat,
ranindu-ma pana la carne, de resturile de amor ale unor sosii nereusite ale
tale?
De ce
sa ma incapatanez sa te construiesc dintr-un vis, dintr-un dor, dintr-o
speranta?
Esti o
iluzie sau chiar existi?
Tu …
Macar
spune-mi. Trimite-mi o veste. Ar fi pacat sa fug o viata intreaga – de la
inceput spre sfarsit si chiar de la sfarsit spre inceput – in cautarea ta. As putea sa ma opresc cat mai am ceva timp. Sa-mi
trag sufletul si sa mananc inghetata. Sa merg cu bicicleta si in concediu la
munte. Sa ma inscriu la cursuri de dans sau sa fac spaniola intensiv. Sa mananc
pe saturate ciocolata si sa merg saptamana de saptamana la film la Mall. Sa
port discutii marunte despre dragostea altora. Etc… Iti dai seama cate as putea
face, daca nu as fi intr-o continua alergare, cautandu-te?
Mi-e
sete. Nu ma satura nicio apa pe care mi-o intind maini miloase,
dar straine dorului meu.
Ma dor
incheieturile. Nu ma alina nicio mangaiere, nicio mana calda ce-mi cuprinde
gleznele slabite de fuga.
Inima
imi bate mult prea repede si m-a apucat o neliniste patologica. Nicio soapta nu
stie sa o opreasca din goana nebuna, nicio sarutare nu-mi stinge teama de
singuratate.
Cred ca imbatranesc….
Am obosit sa te caut…
Poate
ma vei gasi. Tu. Daca totusi existi.
Pana la
urma, speranta moare ultima…
De va
fi prea tarziu, vei citi la capul meu: te-am cautat o viata de om. Da, ai inteles bine. Te-am cautat! Nu te-am
asteptat.
Si
macar atata lucru sa stii despre mine. E singurul care mai conteaza. Nu-mi plac
trandafirii. Adu-mi flori de camp…
http://simonaivan.revistatango.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu