Azi, iubirea lor e un semnal de alarma ca e o linie atat de subtire intre a esua si a castiga in viata...

Si totusi dragostea nu se poarta cu necuviinta. Cine da masura acestui adevar?

de Alexandra Serban

Dintre toate mizele unei vieti, doar una n-o rata
Are un d, contine si un a, 
Doar ca,
Masura ei,
Consta in cat de puternica ii e negatia.
NUMELE EI este: DRAGOSTEA

Stau si ma intreb: cand ai echilibru in iubire? Pana unde sau de unde? Si care e momentul ala ce te face sa crezi si iti da siguranta faptului ca nu gresesti fata de altii prin iubirea ta?

Se zice ca: “Dragostea nu se poarta cu necuviinta, se bucura de adevar Dragostea indelung rabda, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul; dragostea este binevoitoare. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda.”

Si totusi cateodata dragostea asta a noastra umana raneste, ne raneste pe noi ca nu putem sa mai rabdam fara omul drag, ii ranim pe altii fiindca acei altii si ei la randul lor au facut parte din omul drag noua, la un timp X, in conjunctura Z- si acum sunt doar obiect de schimb intr-o relatie pe care nu o mai vrem, ne agaseaza si in care stam asteptand dead-line-ul.

Si intrebarea e: cum iti gasesti echilibrul? Cat e egoism? Cat e libertate de a fi si a te simti bine? Cat in detrimentul tau, cat in al altora? E glasul constiintei noastre mai puternic decat emotia sau… cine da masura lucrurilor in viata noastra!?

Ce programe zac in tine care iti trezesc toti demonii? Cum de tie ti se intampla (si altora nu) povesti imposibile de iubire ce te macina, te izbesc cu tampla de stele si iti izbesc trunchiul in haurile iadului?

Cum de ei, altii, se bucura de o singura iubire in viata, sunt fideli si asezati la casa lor- ce au ei si tu nu? Cati ingerii ii pazesc, cati ingeri in schimb te-au parasit pe tine, din cauza atator batai de cap ce le-ai dat? Ce si cand si cum stii ca e mai bine sa faci?

Ti-e ciuda pe oamenii ce iti sunt dragi si nu ai cum sa ii ajuti desi stii ca gresesc, asa dupa morala ta si scurta ta experienta de viata, dupa traiectoriile tale categorice si faptul ca “NU! ASA CEVA NU SE FACE!” si in acelasi timp intelegi ca in fata sentimentelor si a iubirii nimic nu trage mai greu.

Invatam cand simtim ca e rau sau e bine, nu cand intervine logica. Si atunci, posac si pus la pamant de viata, nu poti decat sa accepti, sa ii lasi pe altii sa fie cu povestile lor, sa greseasca, sa sufere si sa invete. Nimic nu e batut in cuie si pana la urma, ceea ce noua, fiecaruia in parte, ni se pare eronat, cine stie in planul divin cum da?!

Imi iubesc prietenii cateodata mai mult decat pe mine insami si doare cand stii ca poti sa ii ajuti numai pana intr-un punct. Ca ei acum sunt in perioada oarba, cu iubirea lor, cu ranile din vietile lor si ranile ce le creeaza tacit in vietile altora.

Sunt lectii ce le invatam prin altii, cu altii si ma intreb ca si iubirea asta prea mare si prea multa pentru ceilalti nu e buna, nu e echilibrata. Si ori de cate ori mai constientizam ceva, mai dispare un colt din noi, mai dam la o parte un solz ce ne face sa rasplanuim vietile altora.

Gresesc si singura forma de spovedanie pura si adevarata e cand imi astern gandurile pe hartie, indoielile, una dupa alta, si intrebarilor le dau viata, lasandu-le sa iti ceara singure raspunsul in constiinta si in viata mea sau a altora.

Azi, iubirea lor e un semnal de alarma ca e o linie atat de subtire intre a esua si a castiga in viata.

* Un articol de Alexandra Serban

www.garbo.ro