Iubitei mele

Iubito, mi-a luat cam mult până să-ți scriu, dar, vei înțelege, nu mi-e dor de tine. Deși poate acum e greu de crezut, noi am avut, totuși, o relație clandestină, timp de douăzeci și cinci de ani. Atâta amar de timp te-am ascuns și te-am apărat ca pe o comoară. Fără să știu, de fapt, cine ești. Mă bucur că m-ai părăsit, deși simt că în fiecare zi te gândești la mine și ai vrea să revii. Bărbatul care te-a alungat însă a făcut treabă bună. Te-a scos cu totul din viața mea, și acum, că nu mai ești, pot să respir cu ambii plămâni, adânc. Pot să mă trezesc simplu, fără să mă întreb obsesiv, în fiecare zi: „De ce? De ce m-am trezit și azi? La ce bun încă o zi de chin?”

Îți scriu cu drag, te cunosc de când am venit pe lume. Ai fost singura care nu m-a părăsit în toți acești ani. Mai ții minte când mă strângeai tare în brațe până mă făceai să plâng? Mai știi cum mă luai de mână și mergeai cu mine în club și îmi dădeai să beau? Când mă vedeai beată, plecai. Mă lăsai, parșivă cum ești, să mă bucur de câteva momente de singurătate. Nu de fericire, ci de uitare și liniște. În momentele acelea, fără tine, uneori, mă pierdeam în brațele, în corpul, în viața, în lumea și în patul câte unui băiat.

Mă trezeam mereu speriată, pentru că veneai după mine. Mă târai jos din pat, mă smulgeai de lângă oricine aș fi fost și mă posedai din nou, ca o sălbatică. Iar eu te primeam și te iertam. Pentru că te credeam a mea. Te cunoșteam de atâta timp. Nu îmi închipuiam că am fost, de fapt, obligată să fiu cu tine.

Mai ții minte și celelalte lucruri pe care le făceam? Toate celelalte, nu ți le mai enumăr pe toate, pentru că sunt urâte, și deși aș vrea să afle toată lumea ce m-ai împins să fac, nu vreau totuși să-mi spăl rufele în public. Ce am avut eu de spus ți-a spus bărbatul acela. Știi care. Nu te preface că nu știi. L-ai auzit bine, altfel nu plecai.

Dar mai ții minte momentele noastre cele mai tandre? Cele în care mă dezbrăcai, mă mângâiai și mă zgâriai cu unghiile tale ascuțite până mă făceai să plâng? Când te târai în patul meu și mă pătrundeai până în oase, îmi curgeai prin vene și îmi șopteai la ureche: „Nu, nu draga mea, nu meriți să trăiești, nu, nu ești demnă de iubire, nu, tu trebuie să fii doar a mea sau să mori, altă șansă nu ai, nu meriți.” Mai știi? Mai știi de câte ori mi-ai pus lame, cuțite, bricege, pastile, somnifere în mână și mi-ai spus: „Ia-le, hai. Ia-le pe toate, dacă vrei să scapi de mine, altfel NU PLEC.“

Așa a fost și în ziua în care am hotărât să te părăsesc. Eram sătulă să trăiesc așa, cu tine, să mă împingi la fapte nesăbuite, sa îți bați joc de mine, să mă faci să mă fac de râs, să lovești oameni dragi mie și apoi să te ascunzi în spatele meu, lăsându-mă pe mine să îndur ocările lor, ocările celor care nu înțelegeau ca TU îi loveai, și nu eu. Pentru că eu eram la fel de victimă cum erau și ei, doar că nu știam să țip. Nu știam să urlu, nu știam să mă apăr, nu știam să mă revolt și să caut ajutor. Nu știam că prima mea datorie e cea față de mine.

Până când, goală, mahmură, rușinată, cu machiajul de cu o seară înainte întins pe față, cu lacrimi în ochi și cu tine atârnând de mine ca o haină prea purtată, dar de care îmi era imposibil să mă dezbrac singură, am hotărât să scap. Să iau pastilele acelea și somniferele, să îmi tai venele, lung și apăsat, să simt cum sângele îmi curge odată cu viața pe covorul comunist al părinților mei. Îi și vedeam. Pe ei toți, pe părinți, pe prieteni, pe foștii mei iubiți, întrebându-se ce naiba m-a apucat, că păream fericită în ultima vreme. Și apoi consolându-se cu scuza: „Ei, oricum nu părea prea normală la cap. Niciodată n-a fost.” Asta în timp ce tu, iubita mea, vei fi fost de mult plecată spre o alta, mai tânără, mai fragedă și mai frumoasă, în care să-ți înfigi cu sete unghiile și să o torturezi cu plăcerea cu care torturezi un om care îți cedează.

Eram gata să o fac. Dar m-a sunat Daniel. Daniel îl cunoștea pe bărbatul care m-a salvat, și atunci, cu un ultim efort, am făcut primul pas spre a scăpa de tine.

Mi-a luat un an încheiat. De crize, de urlete, de atacuri de panică, de încercări de a nu te lăsa să pleci, pentru că, deși te uram, te cunoșteam de 25 de ani. Și obișnuința CHIAR E a doua natură a omului. Dar m-am desprins de tine, așa cum faci cu o măsea de minte, fără anestezie. Greu, dureros, greu de înțeles. Acum am scăpat.

Îți mai simt răsuflarea în ceafă. Îți mai simt îmbrățișarea în unele nopți și chiar și în unele zile. Dar am învățat să nu mai stau în calea ta. Să nu te mai las să te apropii. Să nu îți dau nici măcar un deget, pentru că tu, parșivo, probabil m-ai înghiți din nou.

Adio, iubito. Te-am urât cu patimă, acum îmi ești indiferentă. Mă iubesc prea mult ca să mă mai dau ție.

Fără niciun sentiment de drag,

Depresiei profunde (bine mascate) pe care am îndurat-o timp de 25 de ani. Singura scăpare au fost terapia și efortul permanent de a mă înțelege și accepta, timp de un an de zile, alături de un terapeut excepțional, căruia îi voi fi recunoscătoare pentru tot restul vieții.

Felicitări Simonei Tache pentru inițiativa de a invita oamenii să vorbească despre această boală îngrozitoare.

 http://www.catchy.ro/