Ca sa fiu sincer de la inceput, am stat mult pe ganduri daca trebuie sa scriu aceste lucruri. Probabil ca multi vor crede ca ceea ce vreau sa impartasim impreuna nu are legatura cu Postul Mare, cu perioada prin care trecem, insa cei ce vor citi ma vor intelege.
Cred ca are mare legatura, in primul rand pentru faptul ca exista in fiecare din noi o dorinta de cautare mai profunda decat credem, si totodata poate fi un raspuns al acestei cautari… dar toate au o legatura intre ele, asa ca ingaduiti-mi sa exprim acestea ca un testament, ca si cum ar fi cel mai important lucru care as vrea sa ramana in inimile voastre.
Personal, ma bucur foarte mult ca in perioada cand Sfintii Apostoli si Sf. Pavel scriau Evanghelia nu exista tehnologia aceasta, daca ar fi fost asa nu am mai fi avut scrise marturiile, probabil ar fi fost un format electronic ce s-ar fi pierdut. Dar asa prin minunata iconomie a Lui Dumnezeu avem cuvantul scris si va fi tiparit pana ce se va (in)tipari si in inimile noastre…
Am fost si voi continua sa fiu sincer, cu toate avantajele sau dezavantajele pe care le are. Nu o fac din dorinta de a fi deosebit, ci trebuie sa invatam in viata sa vorbim “limba inimii” care se face auzita prin vibratie interioara. Totusi sa nu desconsideram faptul ca in acelasi timp este si un exercitiu de pocainta! Pentru ca acolo unde nu exista sinceritate, nu exista nici pocainta adevarata!!!
Deci, daca ar fi sa mor acum un singur gand mai am, un ultim cuvant…
De fiecare data cand scriu, dupa ce sunt asternute “pe hartie” gandurile si framantarile ce-mi conduc mana sa scriu, navala de remuscari imi invadeaza mintea… fiecare din noi isi are lupta lui interioara si apriga, iar aceste remuscari de care vorbesc acum sunt exact “punctul de plecare” al acestor randuri.
Am scris si scriu despre Iubire… am scris si am incercat sa marturisesc atat bogatia acestui sentiment, cat si frumusetea de nedescris a trairilor care il insotesc. Nu inseamna ca iubesc, ci ca incerc sa iubesc, aceasta-mi este dorinta inca neimplinita. Si lasandu-ma fara nicio putere de respingere in valul gandurilor, m-am intrebat inca odata de ce insist pe Iubire? De ce nu scriu despre asceza, despre rugaciune, despre post, despre smerenie, despre ascultare, despre cunoasterea de sine, despre iertare, etc… iar acum realizez ca de fapt incerc sa “dau” din putinul pe care-l am, toate celelalte-mi lipsesc cu desavarsire!
Unul dintre adevarurile acestei vieti este ca traim intr-o relativitate conditionata! Conditionata de un Eu mare si obiceiurile mele care de cele mai multe ori sunt rezultatul dorintelor. Iar dorintele pot fi bune, pot fi si rele… relativitatea aceasta nu face altceva decat sa planeze (de)asupra vietii ca un satelit ce este programat sa dea numai anumite informatii doritorului; nu poate transmite sentiment, dar poate duce la cunoastere.
Asa ca, framantat pentru ce voi scrie in Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, realizez la un moment dat ca ma “invart” iarasi in jurul Iubirii si a starii din Rai dinainte de cadere. In acelasi timp, ma intreb: “Mai Siluane, iarasi vrei sa scrii despre Iubire?”… si-mi raspund singur: “Da! Cred ca da!... Dar… Doamne, ce-I Iubirea?”. Si ma las dus de rugaciune…
La un moment dat ochii mi se umplu de lacrimi, simt un gand care parca-mi patrunde pana in maduva oaselor si singurul lucru pe care vreau sa-l fac este sa plang… “IUBIREA, IUBIREA ESTE COMUNIUNEA DEPLINA CU DUMNEZEU!... ESTE REVENIREA LA STAREA INITIALA IN CARE SE AFLAU ADAM SI EVA IN RAI INAINTE DE A PACATUI!... de aceea suntem indemnati sa iubim pentru ca in felul acesta ne intoarcem in Rai, in comuniune cu Dumnezeu si cu toata creatia!!!…”.
Suntem creati dupa chip si spre asemanare, iar atunci cand vorbim despre om ar fi bine sa ne amintim ca este “expresia puterii creatoare a Iubirii”. Deci din Iubire a fost creat, in iubire se desavarseste… Insa concomitent cand vorbim despre Ea ne referim la doua chipuri, nu? Cand iubesti iti indrepti privirea catre celalalt, nu?...
Adam si Eva se uitau la Dumnezeu prin bunatatile si frumusetile Raiului, erau in comuniune deplina cu El… ei se bucurau de prezenta Lui, El crease totul iubind… totul “era bun foarte”. Ruptura - sau mai bine zis caderea din starea aceasta - se produce in clipa in care Adam isi intoarce fata de la Domnul si incepe sa se uite la el. Momentul in care privirea ce-mi impartasea iubirea lui Dumnezeu se indreapta catre mine, aud indemnul “veti fi ca dumnezei…” si incep sa cred in mine. Si ce face?... isi vede goliciunea, incepe sa se ascunda, nu-L mai poate vedea pe Dumnezeu. Se pierde comuniunea, se pierde starea harica in care omul se bucura de Dumnezeu si Dumnezeu de om…
Daca prin cuvant pot comunica cu tot ce ma inconjoara, prin iubire intru in comuniune!... Cuvantul poate conduce la iubire, dar iubirea nu este nevoie sa vorbeasca!... Plecam de la credinta, pasim prin cuvant in viata aceasta, dar plinirea ei este clipa in care ajungem sa iubim.
Dragostea aceasta dintre doua suflete pe acest pamant nu este altceva decat o pregustare a Iubirii, a starii initiale a omului. Daca frumusetea si bogatia sufleteasca a unei astfel de relatii schimba viata omului, oare nu cu atat mai mult ar trebui sa ne indrepte catre Dumnezeu?... Toate sunt lasate de Domnul pentru ca omul sa gaseasca din nou drumul catre Casa Lui, toate sunt spre a ne indemna sa ne gandim la Casa Parinteasca, toate sunt clipe de “venire in fire” pentru a avea puterea sufleteasca necesara sa spunem: “Tata, gresit-am la cer si inaintea Ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau!...”
Daca omul nu este creat din iubire, de ce este fericit numai atunci cand iubeste?... Daca omul este creat sa iubeasca, de ce sa nu se intoarca la Dumnezeu care este Iubire?
(va urma)
www.crestinortodox.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu