A fost odata un arbore batran si maiestuos, cu ramurile intinse spre cer. Cand inflorea, fluturi de toate formele si culorile veneau de pretutindeni si dansau in jurul lui.
Cand facea fructe, pasari
din tari indepartate veneau sa guste din ele.. Ramurile lui aratau ca niste
brate vanjoase. Era minunat!
Un baietel obisnuia sa
vina si sa se joace sub el in fiecare zi, iar copacul s-a obisnuit cu el si a
inceput sa-l iubeasca. Ceea ce e mare si batran se poate indragosti de ceea ce
e mic si tanar, cu conditia sa nu fie atasat de ideea ca el este mare, iar
celalalt mic.
Copacul nu avea aceasta
idee, asa ca s-a indragostit de baiat.
Egoul incearca
intotdeauna sa iubeasca ceea ce e mai mare decat el. Pentru adevarata iubire,
nimic nu este insa mare sau mic. Ea ii imbratiseaza pe toti cei de care se
apropie.
Asadar, copacul s-a
indragostit de baietelul care venea in fiecare zi sa se joace sub el. Ramurile
lui erau foarte inalte, dar el se apleca, pentru ca baiatul sa le poata atinge,
pentru a-i mangaia florile si pentru a-i culege fructele.
Iubirea este intotdeauna
gata sa se incline, egoul, niciodata. Daca incerci sa te apropii de un ego,
acesta se va inalta si mai mult, devenind atat de rigid incat nu il poti
atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi
atins, cel care sta pe tronul puterii este considerat a fi mare.
Asadar, ori ce cate ori
venea baiatul, arborele isi apleca ramurile. Cand micutul ii mangaia florile,
batranul copac se simtea cuprins de un val incredibil de fericire.
Iubirea este intotdeauna
fericita atunci cand poate darui ceva; egoul nu poate fi fericit, decat atunci
cand ia ceva de la altcineva.
Baiatul a crescut.
Uneori, dormea la poalele copacului, alteori ii manca fructele, sau purta o
coroana impletita din florile sale.
Se simtea atunci de parca
ar fi fost regele p[durii. Florile iubirii te fac intotdeauna sa te simti ca un
rege, in timp ce ghimpii egoului te fac sa te simti mizerabil.
Vazand cum baiatul purta
o cununa din florile lui si dansa cu ea, copacul se simtea fericit. Il incuraja
cu ramurile; canta in bataia vantului. Baiatul a crescut si mai mare. A inceput
sa se catere in copac, leganandu-se pe ramurile sale. Ori de cate ori se
odihnea pe ele, copacul se simtea fericit. Iubirea este intotdeauna fericita,
atunci cand altcineva se sprijina de ea; egoul nu este fericit, atunci cand
altcineva il reconforteaza…
Timpul a trecut, iar
baiatul a inceput sa fie apasat de alte indatoriri. Avea ambitiile lui. Trebuia
sa treaca niste examene, sa-si faca prieteni… De aceea a inceput sa vina din ce
in ce mai rar pe la copac. Acesta il astepta insa cu o nerabdare din ce in ce
mai mare, strigandu-i din adancurile sufletului lui: ”vino, vino…te astept!”
Iubirea isi asteapta
intotdeauna obiectul afectiunii. Ea nu este altceva decat o continua asteptare.
Cand baiatul nu venea,
copacul se simtea trist. Singura tristete pe care o simte iubirea este aceea de
a nu se putea impartasi cu altcineva, de a nu se putea darui. Atunci cand se
poate darui in totalitate, iubirea este fericita.
Baiatul s-a facut mare,
iar zilele in care vizita copacul erau tot mai rare. Toti cei care cresc in
lumea ambitiilor isi gasesc din ce in ce mai putin timp pentru iubire. Baiatul
a devenit ambitios si prins in afacerile lui lumesti. ”Ce copac? De ce ar
trebui sa-l vizitez?” Intr-o zi, pe cand trecea prin apropiere, copacul l-a
strigat: ”Hei! Te astept in fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine” . Baiatul
i-a raspuns: ”Ce poti tu sa-mi oferi, ca sa trec sa te vad?” Eu imi doresc
bani. As putea veni dar, numai daca ai ceva de oferit. Altminteri, nu vad de ce
as face-o”. Egoul este intotdeauna motivat. Egoul are intotdeauna un scop.
Iubirea nu are nici un
scop, ea reprezinta propria-i rasplata.
Uimit, copacul i-a spus
baiatului: ”N-o sa mai vii decat daca iti dau ceva? Iti dau tot ceea ce am”.
Iubirea nu tine niciodata nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se
daruieste neconditionat.
http://filedelumina.ro/2012/09/27/copacul-o-poveste-despre-iubire-si-ego-osho/