Love is life

           "Adevarata fericire nu inseamna sa ai ce-ti doresti,ci sa-ti doresti ceea ce ai!"

Octavian Paller

Atingerea dragostei,armonie binecuvantata!

Minunata si mult visata simbioza.

Taina iubirii

“Unirea dintre un barbat si o femeie este precum unirea dintre Cer si Pamant. Iar Cerul si Pamantul dureaza vesnic tocmai datorita acestei comuniuni perfecte. Oamenii au uitat insa acest secret, devenind muritori. Dar cei care-l cunosc au deschisa in fata lor Calea spre Nemurire.”

Cand doi oameni se iubesc, doua lumi isi pun laolalta bogatia si vesnicia. Soarele si Luna asista la aceasta nastere in iubire si spera sa afle un raspuns la asteptarea lor, o minune. De aceea, orice iubire este unica si fagaduinta ei este ca rasaritul soarelui.

Poezia iubirii triumfa asupra realului cotidian, asupra teoriilor, asupra prozei bunului-simt lipsit de viata. Ea vorbeste limba nebunilor dupa Dumnezeu, a celor ce respira in spirit, a celor pe care iubirea omeneasca ii invata sa-l iubeasca pe Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu si iubirea oamenilor nu sunt doua iubiri, ci doua fatete ale aceleiasi iubiri. Iubirea insasi este setea cea mai adanca de Adevar, este glasul insusi al fiintei. Omul valoreaza cat valoreaza obiectul iubirii sale si dorintele inimii lui.

Orice cunoastere provine dintr-o mare iubire.

“Amo, ergo sum” (Iubesc, deci sunt) desemneaza o atitudine originara, innascuta si magnetica. “Ne-ai facut pentru Tine si inima noastra nu-si va gasi odihna pana nu se va odihni intru Tine” marturiseste Sf. Augustin. “Doar pentru Tine traiesc, vorbesc si cant. “Dumnezeu a pus in inima omului dorul de El, de unde acest nume magnific pa care Sf. Grigorie I L-a dat lui Dumnezeu: “Cel pe care il iubeste inima mea.”

Dumnezeu ne-a iubit cel dintai si in aceasta iubire se simte libertatea lui. El ne iubeste pur si simplu si de aceea iubirea este un dar care inspira libertatea propriului nostru raspuns. Oamenii au primit in ei, ca dar, ceva ce vine din libera miscare a inimii lor. Doar aceasta libertate, doar iubirea libera imbraca omul in haina festiva a iubirii divine.

Sfintenia nu este altceva decat setea de nestins, dorul de Dumnezeu. Orice limita contine in esenta ei un dincolo, propria-i transcendenta si de aceea sufletul nu se poate odihni decat in infinitul lui Dumnezeu. Nu este suficient sa ai rugaciunea, trebuie sa devii, sa fii rugaciune, rugaciune intrupata. Nu este suficient sa ai clipe de slavire a lui Dumnezeu, trebuie ca intreaga viata, orice act, orice gest, pana la surasul chipului omenesc sa devina cantec de iubire, ofranda, rugaciune. Sa dai nu ceea ce ai, ci ceea ce esti. Dumnezeu da totul si cere totul. Nu trebuie sa fii ceea ce ai, sa-ti unesti Sinele cu avutia ta, ci sa-ti reduci orice avere la propria fiinta, la propriul Sine; intotdeauna “a avea ” sa treaca in “a fi “.

Iubirea lui Dumnezeu este inceputul, ea precede totul, transcende orice raspuns. In adancul ei, iubirea apare dezinteresata, ca bucuria ce traieste din ea insasi, ca aerul in lumina soarelui. Bucuria isi ajunge ei insisi. Ea contine totul, caci ea este simfonia sensului aflat.

Iubirea traita a omului este initierea necesara in iubirea divina.

In fiecare fiinta iubita se intalneste unica Fiinta iubita, asa cum in fiecare Nume divin se intalnesc toate numele. Frumusetea nu este perceputa ca o manifestare sacra a lui Dumnezeu decat daca iubirea divina este traita intr-o iubire umana, in momente de transfigurare si inaltare. Iubirea dintre barbat si femeie izvoraste din iubirea divina. Nu exista decat o singura iubire, ce metamorfozeaza dorintele efemere in dorinta unica de absolut. Armonia cladita pe iubirea de Dumnezeu nu trece niciodata, nu dispare, ci devine din ce in ce mai profunda. Prezenta lui Dumnezeu nu este straina de atractia pe care o simt indragostitii si intalnirea lor nu este niciodata intamplatoare. Exista in dragoste o clipa curata, cand indragostitii gusta din painea ingerilor si se recunosc prin descoperire directa si fulgeratoare. Asa cum lumina strapunge intunericul, indragostitii se vad unul in celalalt ca intr-o oglinda, caci asa cum in apa chipul raspunde chipului, tot asa inima unui om raspunde inimii altui om.

Iubirea apare atunci cand o putere ascunsa dezvaluie frumusetea pe care ceilalti nu pot sa o perceapa. Ceea ce pentru neinitiati ramane ceva obisnuit si fara nici o taina, pentru indragostit s-a transformat in unic si tainic. Iubirea afla si patrunde in adancurile misterioase, ivirea ei umple si desavarseste fara sa alunge vreodata vraja. Esti iubit asa cum esti, ceea ce iti permite sa accepti si sa primesti propria ta fiinta ca pe un dar. Un om mediocru se descopera geniu atunci cand iubeste. Un cantec venit din insesi radacinile lui poate sa umple universul si sa se inalte in sfere altadata necunoscute.

Iubirea schimba substanta insasi a lucrurilor.

Trecand dincolo de senzual, iubirea da o profunzime deosebita trupului. Clarvazatoare si profetica, ea este mai inainte de toate revelatie. Trebuie sa vezi sufletul celui iubit ca lumina si sa atingi gradul de cunoastere ce nu apartine decat celui care iubeste. In spatele tuturor travestiurilor, iubirea contempla inocenta originara. Miracolul ei anuleaza indepartarea, distanta, singuratatea si ne face sa presimtim unitatea tainica a indragostitilor. Iubitii nu mai sunt doua fiinte separate, ci una singura, ei nu sunt doar uniti, ei “sunt una”, caci iubirea schimba substanta insasi a lucrurilor. Prin iubire, elementul cel mai tenebros se preschimba in lumina, carbonul opac devine diamant stralucitor. Radacina coboara in intunecimi, dar floarea se face lumina si triumf asupra umbrelor.

Aparitia omului incheie creatia gradata a lumii. Omul o umanizeaza, ii da o semnificatie spirituala. In om, diferentierea sexuala isi gaseste sensul si valoarea proprie. In unirile armonioase are loc o spiritualizare progresiva. La ora maturitatii sunt cupluri evocand copacii ale caror ramuri sunt radacini care sorb cerurile. Trupul nu este ceva ce poate fi suprimat de spirit sau redus la tacere, el este sfera in care se intrupeaza spiritul, oferit puterilor sale transfiguratoare. Iubirea inseamna sa-i apartii lui Dumnezeu cu totul. Indragostitii care au inteles acest lucru se roaga:” Fa, Doamne, sa ne iubim pentru a Te iubi pe Tine”.

Cand un barbat se apropie de iubita sa, el trebuie sa aiba un sentiment sacru, ca si cand s-ar duce la un templu, iar cand o femeie se apropie de iubitul ei, ea trebui sa fie plina de adorare, de venerare, ca si cum s-ar afla langa Dumnezeu. Sufletul nu-si atinge intreaga lui realitate decat daruindu-se neincetat celuilalt, pana cand el nu-si mai apartine. Ritualul unirii nu comporta nici o teama de sex, nici o neincredere, nici un dispret. Rugaciunea pentru castitatea iubirii cere insasi minunea transfigurarii erosului. Depasirea, spiritualizarea instinctelor sexuale deschide noi porti prin care iubirea iese vesnic tanara, noua si virgina. Sufletul face trupul sa vibreze, ia trupul se avanta la unison cu dorinta de comuniune a sufletului, asemenea fulgerului care straluceste pentru o clipa in mijlocul noptii, luminand si reveland totul.

Iubirea inalta daruirea fizica la nivelul daruirii spirituale reciproce.

Iubirea rupta de spiritual nu ofera decat trupuri din care sufletul lipseste si produce ravagii mentale. Sexualitatea se depaseste prin propria sa simbolistica; simbol al unitatii, ea se transcende spre integritatea spirituala a unei singure fiinte. Viitorul lumii se bazeaza pe plenitudinea trairii de catre iubiti a supranaturalului si a sfinteniei legaturii lor. Esentialul transfigurarii este: nimic nu este inabusit, totul fiind in profunzime prelucrat si orientat. In cursul ascensiunii, energia sexuala se elibereaza de animalitate, ea se umanizeaza si se spiritualizeaza. Sub harul tainei iubirii, viata sexuala este traita fara a aduce nici cea mai mica scadere interioara de nivel. Prin simbolismul ei, ea devine un neprihanit izvor de bucurie imateriala. In frumusetea unui trup, sufletul este insasi forma lui, iar in frumusetea sufletului, ceea ce ne rapeste este insusi chipul lui Dumnezeu. Iubirea inalta daruirea fizica la nivelul daruirii spirituale reciproce si imbogateste toata viata cu armoniile sale. Nimic nu poate fi impus iubirii. Ea nu cunoaste norme, ea cunoaste valorile spirituale, in care libertatea si inspiratia domnesc, si iubirea este cea care le descopera si traieste din revelatiile lor. Iubirea cunoaste abisurile, dar si acele inaltimi de pe care viata se avanta in Imparatie.

Iubirea dumnezeiasca este daruire de sine, abandon, mereu si mereu pentru cel iubit. Realitatea iubirii umane se regaseste in comuniunea dintre om si Dumnezeu, care este unica iubire desavarsita. Sa devii una cu Dumnezeu, sa te unesti cu El, constituie telul suprem al vietii. In comuniunea iubirii, sufletul moare pentru a invia. Trebuie sa te pierzi pentru a te afla. Iubirea nu atinge nemurirea decat depasind fragmentarea persoanei, cenzura sociala, sexualitatea, inaltandu-se dincolo de orice constrangere, in spirit si suverana lui libertate. Iubirea nu poate fi impusa, ea vine dinauntru, din inima. Daruirea sufletului pentru alt om se face pentru ca il iubesti, iar iubirea are suprema putere de a schimba substanta unui destin. “Te iubesc pentru ca te iubesc.”

Cand omul intelege ca este pentru el insusi un dar de sus, el il poate oferi lui Dumnezeu. Fiinta iubita este un dar regesc in care straluceste prezenta lui Dumnezeu. In chipul celuilalt, indragostitul il vede pe Dumnezeu, atingand astfel una dintre cele mai inalte stari ale vietii spirituale in doi. Dante o spune foarte simplu: “Ea il privea pe Dumnezeu, eu il vedeam prin ochii ei si cerul devenise mai albastru.”

Indragostitii traiesc minunea

Barbatul si femeia merg unul spre celalalt, cunoscandu-se unul pe celalalt, revelandu-se unul celuilalt pentru o impreuna inaltare. Nimic nu este necesar sa innobileze sau sa legitimeze acest sens care se impune imparateste prin el insusi.

Femeia are darul ei de a fi, modul ei propriu de existenta, darul de a-si urzi intreaga fiinta din legatura ei aparte cu Dumnezeu, cu ceilalti si cu ea insasi. Mai interiorizata, femeia isi depaseste limitele fiintei pentru a face din aceasta o simfonie pura si limpede. Ea umple lumea cu fiinta sa, cu prezenta ei stralucitoare. Barbatul, dimpotriva, iese din fiinta lui, umple lumea cu energiile lui creatoare, fiind stapan si domn. Langa el, femeia il sustine si il ajuta. Ea ii este deopotriva sora, sotie, mama, fiica, amanta. Femeia, “slava barbatului”, poarta a cerului si a raiului, in curatia ei luminoasa, este ca o oglinda care reflecta chipul barbatului, i-l dezvaluie lui insusi si prin aceasta il corecteaza. Astfel, ea il ajuta pe barbat sa inteleaga si sa realizeze sensul propriei sale fiinte, ea il implineste descifrandu-i destinul, caci prin femeie, barbatul devine mai lesne ceea ce este el.

Barbatul este totdeauna inclinat sa poetizeze femeia si ramane un incorigibil romantic; femeia este cea care iubeste barbatul pentru ceea ce este el si asa cum este el. Femeia, “surasul lui Dumnezeu”, este imaginea sufletului in adoratie, fiinta umana devenita rugaciune. In simbolistica crestina, femeile sunt denumite “altar” si reprezinta rugaciunea. Femeia, prin fiinta-i rugaciune, apara cu acoperamantul ei matern viata, o ia intre mainile ei si o inalta spre Dumnezeu.

Barbatul se prelungeste in lume prin actiune. Femeia o face prin daruirea de sine. Daca barbatului ii este caracteristic verbul “a actiona”, verbul femeii este “a fi”, ceea ce corespunde starii de sfintenie prin excelenta. Sa apere lumea ca mama si sa o purifice ca fecioara, dandu-i acestei lumi un suflet, sufletul ei, aceasta este vocatia oricarei femei. Barbatul patrunde in aceasta lume, o sfinteste si o transforma in Imparatie.

Barbatul este simbolizat prin arc, iar femeia – simfonie – prin lira. Lira este un arc sublimat, arc cu mai multe coarde, ea canta viata. Paternitatii divine, simbol al fiintei lui Dumnezeu, ii raspunde in mod direct maternitatea feminina ca deschidere spirituala a naturii umane, capacitatea ei de a fi receptiva fata de Divin.

Doua suflete astfel unite nu au a se teme de nimic. Cu intelegere, pace si iubire reciproca, indragostitii traiesc minunea. Ei se inalta, la adapostul zidului de nepatruns care ii apara si care este iubirea de Dumnezeu. Calea este stramta, poate cea mai stramta, caci trebuie parcursa in doi. Iubirea ii face mai limpezi ca diamantul; navigatori in plenitudine, ei se indreapta catre slava fara de margini, atragand tot mai mult gratia lui Dumnezeu.

preluat :http://armoniefeminina.com/2010/03/02/taina-iubirii/

cu multumiri si felicitari pentru postare

Lumina-Lucian Blaga

Lumina ce-o simt
navalindu-mi in piept cand te vad,
oare nu e un strop din lumina
creata in ziua dintai,
din lumina aceea-nsetata adanc de viata?

Nimicul zacea-n agonie
cand singur plutea-ntuneric si dat-a
un semn Nepatrunsul:
“Sa fie lumina!”

O mare
si-un vifor nebun de lumina
facutu-s-a-n clipa:
o sete era de pacate, de-aventuri, de doruri, de patimi,
o sete de lume si soare.

Dar unde-a pierit orbitoarea
lumina de-atunci – cine stie?

Lumina ce-o simt navalindu-mi
in piept cand te vad – minunato,
e poate ca ultimul strop
din lumina creata in ziua dintai.

Dorul-Lucian Blaga

Setos iti beau mireasma si-ti cuprind obrajii
cu palmele-amindoua, cum cuprinzi
în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stam.
Si totusi tu-mi soptesti: “Mi-asa de dor de tine!”
Asa de tainic tu mi-o spui si dornic, parc-as fi
pribeag pe-un alt pamânt.

Femeie,
ce mare porti în inima si cine esti?
Mai cânta-mi inc-o data dorul tau,
sa te ascult
si clipele sa-mi para niste muguri plini,
din care infloresc aievea — vesnicii.

Visatorul din Oriah,Intelept amerindian

“Nu ma intereseaza ce faci tu pentru a-ti castiga existenta.
Vreau sa stiu ce foc arde in tine si daca ai cutezanta sa visezi la realizarea a ceea ce porti in inima ta.

Nu ma intereseaza cati ani ai,
Vreau sa stiu daca iti asumi riscul sa pari nebun in numele iubirii tale, viselor tale si aventurii care este viata ta.

Nu ma intereseaza care planeta este in careu cu luna ta,
Vreau sa stiu daca ai atins cerul propriei tale tristeti, daca te-ai deschis datorita tradarilor vietii, sau daca te-ai asprit si daca te-ai inchis de teama unui necaz viitor.

Vreau sa stiu daca poti sa te asezi cu durerea, a mea, sau a ta, fara sa incerci sa o ascunzi, sa o micsorezi sau sa o opresti.

Vreau sa stiu daca poti sa simti fericirea, a mea, sau a ta, daca poti dansa cu fervoare si te poti lasa complet cuprins de extaz pana in varful degetelor de la maini si de la picioare, fara sa spui ca trebuie sa fim atenti si realisti ca sa nu cumva sa uitam care sunt limitele fiintelor umane.

Nu ma intereseaza daca ceea ce-mi spui este adevarat,
Vreau sa stiu daca esti gata sa-i deceptionezi pe ceilalti ca sa ramai sincer cu tine insuti si daca poti suporta sa fii acuzat de tradare, dar sa nu-ti tradezi propriul suflet.

Vreau sa stiu daca poti sa fii fidel si deci demn de incredere.

Vreau sa stiu daca poti vedea frumosul chiar daca nu-i tocmai dragut in fiecare zi si daca tu poti simti ca sursa vietii tale rezida in prezenta Sa.

Vreau sa stiu daca poti trai esecurile, ale mele, sau ale tale, si totusi sa continui sa stai drept pe marginea lacului si sa strigi catre argintata luna plina: “Da!”

Nu ma intereseaza unde locuiesti si cat castigi,
Vreau sa stiu daca te poti trezi dupa o noapte de tristete si de disperare, de indoiala sau durere si sa faci ceea ce trebuie facut pentru copii.

Nu ma intereseaza cine esti si cum ai ajuns pana aici,
Vreau sa stiu daca poti sa stai in mijlocul focului alaturi de mine si sa nu renunti.

Nu ma intereaza ce ai invatat sau unde ai invatat si cine te-a invatat ceea ce stii,
Vreau sa stiu ce te hraneste din interior cand totul se prabuseste in jurul tau.

Vreau sa stiu daca poti sa ramai singur cu tine insuti si daca esti fericit intr-adevar in propria ta companie in aceste momente de vid.”

Daniel Roxin-Aspirand la relatia de iubire ideala

Aproape toţi aspiram să întîlnim acea fiinţă minunată a cărei prezenţă vă putea trezi în noi Magia, Misterul, Iubirea şi Fericirea Fără Măsură... Şi, cu certitudine, „Ileana Cosînzeana” sau „Făt Frumos” există! Dar ca să putem atrage iubirea unor astfel de fiinţe extraordinare, trebuie să devenim noi înşine un Făt Frumos sau o Ileană Cosînzeana... Nu există altă cale!

Alegerile noastre exprimă ceea ce sîntem la un moment dat. O vrabie îşi va alege întotdeauna ca pereche în viaţă o altă vrabie! Poate că vrabia noastră visează la cîntecele privighetorii, la călătoriile în ţările calde pe care le face o rîndunică sau la forţa imperială a zborului unui vultur, dar atunci cînd va veni momentul unei alegeri ea va alege tot o vrabie ciufulită şi gălăgioasă precum este ea, sperînd că universul de pene cenuşii în care îşi va continua existenţa îi va aduce fericirea. O vrabie nu va putea face o altă alegere! Desigur, va fi încîntată de trilurile privighetorii, va visa cu ochii deschişi la călătoriile fascinante peste mări şi tari pe care le-ar putea face alături de o rîndunică, i-ar plăcea nespus să se bucure de protecţia unui vultur... În scurtele momente de relativă luciditate, mintea îi va spune că o astfel de pasăre va putea cu adevărat să o împlinească dar, pînă la urmă, va simţi să aleagă la fel ca în trecut. Este inevitabil! O vrabie nu se va simţi în largul ei decît în compania unei alte vrăbii. Trilurile privighetorii o vor complexă, pînă la urmă; perspectiva unui zbor de mii de kilometri îi va tăia orice elan; prezenţa unui vultur o va umple de teamă, pentru că ea nu este dăcît o vrabie!...

Şi atunci în ce fel va putea o vrabie să-şi împlinească zborul interior? Doar transformîndu-se! Pentru a se transforma însă e nevoie să fie conştientă, e nevoie ca în ea să pulseze viu elanul către albastrul cerului! Pentru a trăi împlinirea unei relaţii superioare, vrabia va trebui să îşi alchimizeze în aşa fel natura inferioară, prin identificare cu idealul pe care îl are, încît să devină ea însăşi o privighetoare, o rîndunică, un vultur...

Revenind din această alegorie, să ne imaginăm o scară de la unu la zece, în care la unu găsim omul primitiv, la cinci, omul obişnuit, iar la zece, fiinţa care a atins desăvîrşirea. Luînd în discuţie condiţia omului obişnuit, unul dintre laitmotivele lamentărilor acestuia va fi acela că „nu ştie cum se face”, dar în toate relaţiile pe care le-a avut nu a întîlnit decît femei profitoare sau bărbaţi neserioşi şi mincinoşi. De unde concluzia irefutabilă că toate femeile sînt uşuratice, eufemistic vorbind, respectiv că toţi bărbaţii... s-au născut în coteţ.

Desigur, experienţa tristă şi limitatoare a omului ne-conștient nu poate fi un reper decît pentru adevărul său mic şi inconsistent. Dintr-o perspectivă mai înaltă, putem înţelege că, atîta vreme cît noi rămînem în aceeaşi condiţie existenţială, vom face aceleaşi alegeri pe care le-am mai făcut şi acum douăzeci de ani; şi oricît de diafane vor fi proiecţiile noastre, realitatea ne va lovi frontal şi fără menajamente într-o bună zi, dărîmînd încă o dată toate castelele de nisip pe care ni le-am construit.

Căci cum ar putea omul de la nivelul de conştiinţă al lui „cinci” să aleagă cu toată fiinţa, ca pereche în viaţă, omul de la nivelul „nouă”?! Sînt lumi atît de diferite, cu atît de puţine punţi de trecere... Prin urmare, indiferent de speranţele sale, el va alege tot omul cu o condiţie asemănătoare - omul de „cinci”, de „şase” sau de „patru”. Şi chiar dacă va avea ocazia să stea în compania omenilor superiori aflaţi pe treptele cele mai înalte ale acestei scări, fiinţa obişnuită nu îi va recunoaşte. Da, îşi va spune, poate: „ce om deosebit!” dar, la puţin timp după aceea, se va arunca cu speranţa tot în braţele unei fiinţe care este după chipul şi asemănarea sa. Iar acest ciclu al dezamăgirilor va continua fără oprire pînă în ziua în care, sătulă de suferinţă, fiinţa în cauză va ridica în sfîrşit capul din mocirlă şi va privi către cer pentru a găsi singurul reper fix care o poate călăuzi cu adevărat prin această lume iluzorie. Este momentul în care poate începe centrarea în sine şi ruperea condiţionărilor întreţinute cu înverşunare atîta amar de vreme. Este momentul în care procesul alchimic se poate demara, este clipa în care Scînteia Divină din sufletul ei îşi face simţită căldură!...

Acum poate începe transformarea conştientă; iar primul lucru care trebuie îndepărtat este frică de singurătate. Este un moment privilegiat în care este de preferat să fii singur, indiferent de tristeţile ce îţi pot umbri pleoapele uneori. Ce-ai putea să rezolvi rămînînd într-o relaţie fără perspective? Trebuie să fii puternic şi determinat pentru că nu este uşor să lupţi cu toate ataşamentele şi condiţionările pe care le cari după tine, cu toate greşelile care vor striga după compensare... Dar dacă reuşeşti să-ţi menţii faţa către stele, Cerul îţi va întinde mîna şi te va trage spre El! Şi dacă în aceste momente de graţie sufletul îţi va fi inundat cu iubire adevărată, iubeşte oricum, cu toată fiinţa ta, şi nu te preocupa foarte mult dacă vei fi iubit la rîndul tău! Gîndeşte-te la toate greşelile ştiute şi neştiute pe care le-ai făcut şi nu te aştepta să obţii împlinirea interioară fără obstacole; dar fii sigur că iubirea pe care o vei lăsa să curgă prin tine, şi care nu este a ta, te va transforma, te va apropia tot mai mult de izvorul fericirii!

Iar într-o bună zi vei fi un Om Nou... În acea zi vei înţelege că tu îţi construieşti realitatea, că fericirea adevărată este parte a naturii tale, că nimic nu îţi vine din exterior pentru că tu eşti Totul. În acea zi, o altă fiinţă minunată ca tine te va cuprinde în braţele sale, iar tu o vei recunoaşte că fiind asemenea ţie...

De aici totul devine o poveste magică cu Feți Frumoşi şi Ilene Cosînzene, cu zboruri printre stele şi regăsire de Sine!... Dar doar de aici!

Extras din romanul ezoteric MAGICIANUL ALB