Poti intra in Rai dacă înţelegi că porţile sunt deschise

Tot ce se întâmplă o dată este posibil să nu se mai întâmple.

Dar tot ce se întâmplă de două ori, se va petrece sigur şi a treia oară.

Omul distruge ce iubeşte el mai mult, avea dreptate J.
Succesul îi umple pe oameni de bucurie şi de vinovăţie în acelaşi timp, iar eu trebuia să fiu pregătit pentru ce avea să mi se întâmple de acum încolo.

„Cu toţii ucidem ce ni-i drag
Şi-ntindem morţii prada:
Omoară unii măgulind,
Ori cu dojeni, cu sfada,
Cei laşi ucid cu sărutări,
Iar cei viteji cu spada.”
(Oscar Wilde, Balada închisorii Reading, fragment)

Sunt disperat şi am nevoie de ajutor.
Am cucerit lucruri importante pentru mine, dar o să le distrug pentru că-mi spun că nu mai au nici un rost. Ştiu că e o minciună, că ele continuă să fie importante şi că, dacă le distrug, o să mă distrug şi pe mine.

Ca să merg mai departe pe drumul ăsta am nevoie de ceva important, am nevoie de munţi din ce mai înalţi. Dacă mă ajuţi să-mi văd îngerul, dorinţa de a căuta munţi din ce mai înalţi nu va pieri, nu va dispare niciodată. Ceea ce va pieri va fi ideea asta că munţii cuceriţi sunt prea mici. Îmi voi ţine aprinsă iubirea pentru ceea ce am obţinut.

Ca să vezi un înger îţi trebuie trei lucruri:
Să rupi un pact.
Să ierţi pe cineva.
Să faci un rămăşag.
Şi pe lângă aceste trei lucruri îţi mai trebuie şi curaj.
Curaj de femeie, curaj adevărat.
Nu curaj de bărbat.

Îngerii devin vizibili pentru cine acceptă lumina. Şi rupe pactul cu tenebrele.
Nu vorbesc de pactul cu Lucifer, sau Satana sau cu alţi demoni.
Vorbesc de pactul despre înfrângere.
Avem un pact cu noi: să nu învingem, dacă victoria e posibilă.
Toţi îl facem. Într-un anume moment al vieţii, toţi am făcut acest pact.
De aceea există un înger cu o sabie de foc la intrarea în Paradis. Pentru a-i lăsa să intre numai pe cei care au rupt această înţelegere.
Să rupi pactul. Pentru gloria lui Dumnezeu. Pentru dragoste. Şi pentru victorie.

— Când începem să ne gândim la înger, el prinde să se manifeste. Prezenţa lui devine mereu mai apropiată, mai vie. Numai că la început ei se arată aşa cum o fac toată viaţa: prin alţii. îngerul tău s-a folosit de omul acela. Trebuie că l-a scos din casă devreme, schimbând ceva în obiceiurile lui, a aranjat totul în aşa fel încât el să poată fi acolo chiar în clipele în care voi aveaţi nevoie de el. Ăsta este un miracol. Nu încerca să-1 transformi într-un fapt banal.

— Când am suit colina, mi-am uitat lanterna, continuă Took. Cred că ai observat că am stat puţin la maşină. De câte ori uit ceva când e să plec de acasă, simt că îngerul meu păzitor e în acţiune. Mă face să întârzii câteva clipe – şi clipele astea pot să însemne foarte mult. Mă pot feri de un accident sau mă pot face să întâlnesc persoana de care am nevoie. De aceea, ori de câte ori iau ce-am uitat, mă aşez un pic şi număr până la douăzeci. în felul acesta îngerul are timp să acţioneze. Iar un înger foloseşte multe instrumente.

— Când am descoperit că pentru a vorbi cu îngerul conectarea e de ajuns, nu m-a mai interesat deloc. Nu mai era o provocare, era un lucru pe care-l cunoşteam foarte bine. Atunci mi-am dat seama că drumul meu spre magie era cât p-aci să se sfârşească. Necunoscutul îmi devenise prea familiar.

Jură că niciodată – dar NICIODATĂ – n-o să mai ridici mâna împotriva propriei tale persoane. Numai mâna Lui Dumnezeu va fi răspunzătoare pentru tot – tu n-o să te mai amesteci.
Ani de zile crezuse în mâna implacabilă a Lui Dumnezeu. În pedeapsa Lui. Numai că propria lui mână, nu cea a Lui Dumnezeu, era aceea care provocase numai distrugeri.
– Rup pactul, Dumnezeu are dreptul să mă nimicească. Eu n-am acest drept.
Din acel moment, el avea să lupte alături de îngerul lui păzitor.
Îngerul lui păzitor ştia despre pact şi a fost mulţumit că nu mai trebuia să-şi cheltuiască energia pentru a-l putea opri pe Paulo să se autodistrugă.

Porţile Paradisului s-au deschis din nou. Dumnezeu l-a îndepărtat pe îngerul care păzea poarta cu sabia de foc. Un timp – nimeni nu ştie cât – oricine poate intra dacă înţelege că porţile sunt deschise.
Câţiva şi-au dat seama şi-i mai cheamă şi pe alţii. Dar e o problemă.
Să presupunem că în mijlocul pieţei e Paradisul. Şi fiecare se află într-un anume loc în piaţă.
Fiecare va avea de parcurs un drum diferit ca să ajungă acolo. De aceea oamenii vorbesc cu îngerii lor. Pentru că numai aceştia cunosc drumul cel bun. Nu foloseşte la nimic să-i întrebi pe alţii.

Lumea nouă va fi doar a celor care au pătruns în Paradis.
Lumea oamenilor capabili să vadă transformările prezentului.
A oamenilor cu curajul de a-şi trăi visele, de a-şi asculta îngerii. O lume a tuturor celor ce cred în ea.
Noi, oamenii, am venit din Paradis, ne-am împrăştiat pe pământ şi acum ne întoarcem. Walhalla le cere oamenilor să plătească preţul acestei întoarceri.
Uneori, preţul este foarte mare, dar sunt oameni dispuşi să plătească.
Ei ştiu că vorbele Walhallei sunt adevărate, pentru că le amintesc de ceva uitat.
Cu toţii purtăm încă în suflet amintirile şi viziunile din Paradis.
Pot trece ani fără să ne amintim, până ce se întâmplă ceva: un copil, o pierdere serioasă, senzaţia unui pericol iminent, un apus de soare, o carte, o melodie sau un grup de femei cu haine de piele precum Walkiriile vorbind despre Dumnezeu. Orice. Deodată, oamenii îşi amintesc.
Asta face Walhalla acum. Le aminteşte că există un loc. Unii ascultă, alţii nu – aceştia vor trece de porţi fără să observe. Milioane de oameni din lumea întreagă cântă iar bucuria Pământului Făgăduinţei. Nimeni nu mai este singur.

Da, îngerii erau mulţumiţi pentru că fuseseră iarăşi contactaţi. Oricine se hotăra să vorbească cu ei descoperea că nu era pentru prima oară. Vorbiseră şi înainte, în copilărie, până în ziua când părinţii alungau prietenii care „nu existau” ai copiilor lor.
Dezamăgiţi, îngerii se întorceau lângă Dumnezeu, pentru că ştiau că nu-şi pot impune prezenţa. Dar acum începea o lume nouă. Îngerii ştiau unde sunt porţile Paradisului şi aveau să-i conducă acolo pe toţi cei care credeau în ei. Şi poate că nici nu trebuia să creadă, era de ajuns să aibă nevoie de îngeri, şi ei se întorceau bucuroşi.

Ritualul care Doboară Ritualuri. Un moment sacru în viaţa unui mag. De pildă, prin ură ajungi să accepţi iertarea.
Dat fiind că magul nu reuşeşte să-şi schimbe ritualurile (aşa cum omul nu iese din ritualul lui, rutina), Tradiţia decide să schimbe magul. E un fel de Teatru Sacru, în care el trebuie să trăiască viaţa unui nou personaj.

Legile Victoriei:
Legea Morală: trebuie să lupţi de partea dreptăţii, aşa o să învingi.
Legea Vremii: un război pe ploaie e diferit de unul pe timp de soare, o bătălie iarna e diferită de o bătălie pe timp de vară.
Legea Spaţiului: un război într-un defileu e diferit de un război de unul pe câmpie.
Legea Alegerii: războinicul ştie să-l aleagă pe cel ce-i va da sfaturi şi pe cel care-i va fi alături în luptă. un conducător nu se poate înconjura de laşi sau trădători.
Legea Strategiei: modul în care se plănuieşte o luptă.

Merit să sufăr. De copil refuzase să lupte, credea că nu e în stare, acceptase totul de la ceilalţi, suferea în tăcere nedreptăţile a căror victimă era. Voia ca toţi să priceapă cât de bună era, o inimă sensibilă, în stare să ajute pe toată lumea. Ar fi vrut să le fie cu orice preţ simpatică. Dumnezeu îi dăduse o viaţă frumoasă iar ea nu fusese în stare să profite de asta. În schimb, cerşise iubirea celorlaţi, trăise viaţa pe care alţii voiau ca ea s-o trăiască, totul pentru a arăta câtă bunătate era în inima ei şi cum era ea capabilă să placă tuturor.
Fusese nedreaptă cu Dumnezeu, îşi irosise viaţa. Acum avea nevoie de un călău care s-o trimită în iad.
Războinicul simţi iar biciul pulsând de viaţă proprie în mâinile lui. O clipă, privirea i s-a încrucişat cu aceea a prizonierei. Spera ca prizoniera să se răzgândească, să ceară iertare. Dar ea s-a chircit la pământ, aşteptând loviturile. Legea Morală. Dintr-odată dispăruse totul, mai puţin furia că fusese trădat de o prizonieră. Ura îl asalta valuri-valuri, iar el descoperea cât putea fi de crud. De câte ori fusese păcălit, lăsase de fiecare dată să i se înmoaie inima tocmai când trebuia să facă dreptate. Iertase mereu, nu pentru că ar fi fost bun, ci pentru că era laş, îi era frică să nu reuşească să meargă până la capăt.

– Nu sunt demnă să-mi văd îngerul, spuse Rotha. Sunt slabă, inima mea se umple de ruşine. Inima mea a iubit mai multe femei. Şi a gonit iubirea bărbaţilor.
– Nu sunt demn să-mi văd îngerul, spuse Paulo. Am inima plină de ură. Mi-am hrănit ura ani de-a rândul şi m-am răzbunat când nimic nu mai avea nici o importanţă. Am fost iertat mereu de prieteni, dar eu n-am ştiut niciodată să iert.
Walhalla se întoarse spre lună.
– Aici suntem, Arhanghele Mihail. Facă-se voia Domnului. Moştenirea noastră sunt ura şi frica, umilinţa şi ruşinea. Facă-se voia Domnului.
De ce nu s-a mulţumit să închidă porţile Paradisului? Trebuia să ne facă să ducem în suflet povara Infernului? Dar, dacă aceasta este voia Domnului, să se ştie că toată omenirea o va îndeplini generaţii întregi?

Cuvânt înainte şi salut

Lăudat fie Domnul nostru Iisus Hristos, acum şi în vecii vecilor, amin.
Cu tine vorbesc războinicii vinovăţiei.
Aceia care au folosit totdeauna cele mai bune arme pe care le aveau la îndemână împotriva lor înşişi.
Cei care se cred nedemni de binecuvântări. Cei care cred că n-au fost făcuţi pentru fericire. Cei care se simt mai răi decât alţii.
Cu Tine vorbesc cei care au ajuns la porţile libertăţii, au privit Paradisul şi şi-au spus: „Nu trebuie să intrăm. Nu merităm.”
Cu Tine vorbesc cei care au cunoscut ziua judecăţii aproapelui şi au crezut că majoritatea are dreptate.
Cu Tine vorbesc aceia care s-au judecat şi condamnat pe ei înşişi.

Primul element: aerul

Iată biciul aici. Dacă suntem aşa, pedepseşte-ne.
Pedepseşte-ne că suntem diferiţi. Pentru că suntem aşa cum am visat să fim şi am crezut în lucruri în care nimeni nu crede.
Pedepseşte-ne pentru că sfidăm tot ce există, tot ce e acceptat de ceilalţi, tot ceea ce ceilalţi nu vor să schimbe.
Pedepseşte-ne pentru că vorbim de Credinţă, dar ne simţim fără speranţă. Vorbim de Dragoste, dar nu primim nici afecţiunea, nici consolarea pe care credem că o merităm. Vorbim de libertate, dar suntem prizonierii propriilor vinovăţii.
Dar, Doamne, chiar dacă ridic biciul acesta cât de sus, până la stele, tot nu-Ţi voi atinge Mâna!
Pentru că Mâna Ta, Doamne, se află peste capetele noastre. Ea ne mângâie şi ne spune:„Nu mai suferiţi. Am suferit eu îndeajuns. Şi am visat, mi-am pus speranţa într-o lume nouă. Am vorbit despre Dragoste şi i-am cerut Tatălui să îndepărteze cupa aceasta de la mine. Am sfidat totul, tot ce majoritatea nu dorea să schimbe. Am crezut că am greşit când am împlinit primul meu miracol: am făcut din apă vin, numai ca să înveselesc o petrecere. Am simţit privirea neîndurătoare a celui asemenea mie şi am strigat: „Tată, Tată, de ce m-ai părăsit?” M-au biciuit ei pe mine îndeajuns. Voi nu mai trebuie să suferiţi”.

Al doilea element: pământul

Suntem ai acestui pământ, Doamne. Dar el e plin cu temerile noastre.
Vom scrie vinovăţiile noastre pe nisip, iar vântul deşertului îşi va lua sarcina să le împrăştie.
Întăreşte-ne mâna, fă-ne să nu renunţăm la luptă, chiar dacă ne simţim nedemni de o bătălie.
Foloseşte-Te de viaţa noastră, hrăneşte-ne visele. Dacă am fost făcuţi din ţărână, atunci pământul e făcut din noi. Totul e un singur lucru.
Învaţă-ne şi foloseşte-Te de noi. Ai Tăi suntem, pe vecie.
Legea e o singură Poruncă: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”.
Dacă iubim, lumea se preschimbă. Lumina Dragostei goneşte bezna vinovăţiei.
Ţine-ne tari în Dragoste. Dă-ne să primim Iubirea lui Dumnezeu pentru noi.
Arată-ne iubirea pentru noi înşine.
Sileşte-ne să căutăm iubirea aproapelui. Chiar cu teama de respingere, cu priviri dure, cu teama întâlnirii unor inimi de piatră – ajută-ne să nu renunţăm niciodată să căutăm Dragostea.

Al treilea element: focul

Tu ai spus, Doamne: „Am venit să aprind focul pe pământ. Şi veghez să ardă.”.
Ca focul dragostei să ardă în inimile noastre.
Ca focul schimbării să ardă în gesturile noastre.
Ca focul purificării să ardă vinovăţiile noastre.
Ca focul dreptăţii să ne călăuzească paşii.
Ca focul înţelepciunii să ne lumineze calea.
Ca focul care s-a răspândit peste pământ să nu se stingă niciodată. El se întoarce la nesfârşit, iar noi îl luăm cu noi.
Generaţiile anterioare îşi treceau păcatele generaţiilor viitoare. Aşa a fost, până la părinţii noştri.
Dar acum vom face să meargă mai departe torţa focului Tău.
Suntem războinici şi răboinice ale Luminii, această lumină pe care o purtăm cu mândrie.
Focul care, atunci când a fost aprins pentru prima oară, ne-a arătat greşelile şi vinovăţiile.
Noi ne-am speriat, am fost surprinşi şi ne-am simţit neînstare.
Dar era focul Dragostei. Iar acesta a ars tot ce era rău în noi, în clipa în care l-am acceptat.
El ne-a arătat că nu suntem nici mai răi, nici mai buni decât aceia care ne priveau cu reproş.
De aceea acceptăm iertarea. Nu mai există vinovăţie, ne putem întoarce în Paradis.
Şi vom duce focul care va arde pe Pământ.

Al patrulea element: Apa

Tu ai spus: „Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac”,
Ei bine, iată, bem din apa aceasta. Ne spălăm păcatele, din dragoste pentru Schimbarea care va zgâlţâi Pământul.
Vom asculta vorba îngerilor, vom duce cuvântul lor tuturor.
Vom lupta cu cele mai bune arme şi cu caii cei mai iuţi.
Poarta e deschisă. Suntem demni să intrăm.

– Mai lipseşte ceva. Rămăşagul.
– Ai rupt deja un pact. Ai acceptat iertarea. Îngerul tău va apărea în scurt timp pentru rămăşag.

– Îmi voi vedea îngerul. Ştiu că-l voi vedea. Am făcut rămăşagul.
„Pariul o să-l faci cu îngerul tău”, îi spusese Walhalla. Însă niciodată nu spusese „Rămăşagul o să-l faci cu îngerul atunci când acesta o să apară.”.
Dar, cu toate acestea, el aşa înţelesese. Aşteptase, o săptămână întreagă ca îngerul să i se arate. Era gata să accepte orice rămăşag, fiindcă îngerul era Lumină, iar Lumina era aceea care justifică existenţa omului. Credea în Lumină, în acelaşi fel în care, cu paisprezece ani în urmă, se îndoise de întuneric. Spre desosebire de înşelătoarea experienţă a tenebrelor; Lumina îşi stabilea regulile dinainte – pentru ca acela care le accepta să ştie că avea de-a face cu dragostea şi cu îndurarea.
Îndeplinise două condiţii, dar fusese cât p-aci să greşească la a treia, cea mai simplă! Dar protecţia îngerului nu lipsise şi în timpul contactului… Ah, ce bine era că învăţase să vorbească cu îngerii! Acum ştia că-l va putea vedea, fiindcă a treia condiţie era îndeplinită.
– Am rupt un pact. Am acceptat o iertare. Iar, azi, am făcut un rămăşag. Am credinţă, cred.

din Paulo Coelho – Walkiriile