Am tacut pentru un timp si nu pentru ca
nu as fi avut ce sa spun, ci pur si simplu pentru ca aveam nevoie sa ascult cu
adevarat povestea sufletului meu.
Notitele mi-au fost fapte pentru oamenii din jurul meu. Am privit mult
si am cernut prin ciurul mintii faptele, sentimentele si persoanele. Sunt zile
de toamna.
Iubirea nu intreaba, nu cere, nu se uita inapoi. Iubirea este in tot si toate.
Iubirea de o simti, zambeste.Iubirea nu se ascunde, se lasa vazuta. As putea sa
scriu sute de foi despre dragoste. Si in fiecare zi i-as spune inimii: fii
dulce ca o acadea, fii blanda precum cerul albastru, fii fericita. Asta invat
acum, la acest capitol am ajuns, invat sa ascult tic-tacul sufletului meu.
Cum simte, ce vrea, de ce inca ii este un pic teama si cum pot sa ma las in
voia lui, fara limite. O data ce am dat jos si am pus in cui haina grea a lui
„eu sunt wonder woman”, m-am vazut atat de mica si de firava incat doar bataile
inimii m-au invelit si m-au metamorfozat in ce sunt azi. Si drumul stiu ca este
abia la inceput, dar il vad, si e neted si cu pietre, si pasesc incet, dar
sigura, pe el. Si ma simt exact ca un fluture multicolor, care invata sa zboare
si este gata sa fie pur si simplu el.
Departe de zgomotul orasului, cred ca fiecare ne retragem la un moment dat
intr-un coltisor stiut doar de noi pentru a ne incarca bateriile.
Am invatat sa vorbesc din suflet si pentru suflet, sa nu-mi pese de
tipetele din jurul meu. Filtram, de la idei, la sentimente, acceptam sau nu,
insa indiferent de situatie mergem pe poteca din fata noastra.
A fost o perioada cand ma simteam ca la
competitii: trebuie sa fiu cea mai buna, trebuie sa trec prima linia de sosire
etc…cat consum de energie. Cat putem sa pierdem, vrand de fapt
ce? Lucrurile astea simple de care tot scriu eu, nu se compara cu nicio
functie sau statut social. De dincolo de camera frumos aranjata, cand usa se
deschide, holul este gol si intunecat.
Cred ca nu ar strica daca am incerca sa
aranjam fiecare camaruta a inimii in fiecare zi in asa fel incat, atunci cand
ne vom desprinde sa fim 100% asa cum ne-am dorit. Avem un drum de parcurs, fie
ca vrem sau nu sa mergem pe el. Eu una il numesc destin. Ne este oferit o
singura data, ce facem cu el de noi depinde. Noi suntem cei care-l decoreaza,
il infrumuseteaza si il adapteaza eu-lui. Daca ar fi sa-i dam un nume
destinului, care ar fi acela?
Odihniti-va inima cand o cere, plangeti
daca asta vrea, iertati cand trebuie, dar nicio secunda nu o abandonati, nu
uitati de voi, de ce este cu adevarat important.
Fiecare anotimp isi spune povestea in
fiecare an, de ce nu am face si noi la fel? Nu ne suntem oare datori sa stim
adevarul despre noi? Si cat timp putem oare sa mergem pe un drum legati la
ochi?
Inchideti ochii si ascultati cu atentie bataile
din piept. Acceptati-le si multumiti ca le puteti auzi. Credeti fara limite in
voi si oricat de greu de urcat ar parea muntele din fata voastra, nu uitati ca
ceea ce este deosebit in viata se castiga.
articol scris de Ana-Maria
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu