Despre nevoia de a
iubi, despre salvare și mântuire.
“Îți plac, a continuat ea, tocmai din
motivul pe care ți l-am spus deja; eu ți-am învins singurătatea, te-am prins
când te aflai chiar în pragul iadului și te-am trezit din nou. Dar aştept mai
mult din partea ta, mult mai mult. Vreau să te îndrăgosteşti de mine. Nu, nu mă
contrazice, lasă-mă să vorbesc! Îți plac foarte mult, o simt, și îmi ești
recunoscător, dar nu te-ai îndrăgostit încă de mine. Vreau să te fac să te
îndrăgostești, asta mi-e meseria, căci din așa ceva trăiesc, din iscusința de
a-i face pe bărbați să se îndrăgostească de mine.
Însă fii foarte atent, nu fac lucrul
acesta pentru că te-aș găsi neapărat încântător. Sunt tot atât de puțin
îndrăgostită de tine, Harry, ca și tu de mine. Dar am nevoie de tine, la fel
cum tu ai nevoie de mine. Tu ai nevoie de mine în momentul de față fiindcă ești
deznădăjduit și îți trebuie cineva care să te împingă în apă și să te învioreze
astfel din nou. Ai nevoie de mine ca să înveți din nou să dansezi, să înveți să
râzi, să înveți să trăiești. Eu, însă, am nevoie de tine nu acum, ci mai
târziu, și anume, pentru ceva foarte important și frumos. Când te vei fi
îndrăgostit de mine am să-ți dau ultima mea poruncă, iar tu ai să te supui și
va fi bine așa și pentru tine și pentru mine.”
(…)
“N-o să-ți vină ușor, dar ai s-o faci. O să-mi îndeplinești porunca și ai
să mă omori. Asta e. Nu mai întreba nimic!”
“Încă din timpul primei noastre discuții
din fața araucariei își spusese lup de stepă, lucru care, de asemenea, mă uimea
și mă tulbura întrucâtva. (…)Un lup de stepă rătăcit printre noi, pierdut prin
orașe, în traiul turmei – nici o altă imagine nu ar fi putut oglindi mai
izbitor felul său de a fi, sfioasa lui însingurare, sălbăticia lui, neliniștea
lui, dorul lui de un cămin și faptul că nu-l avea.
(…)La toate acestea trebuie să mai adăugăm
ceva. Există destul de mulți oameni de genul lui Harry, iar din această
categorie fac parte mai ales artiștii. În toți acești oameni sălășluiesc
laolaltă, într-o îmbinare și întrepătrundere dușmănoasă și haotică,
asemănătoare cu aceea a lupului și omului în Harry, câte două suflete, câte
două ființe, dumnezeiescul și diabolicul, sângele mamei și cel al tatălui,
capacitatea de a fi fericiți și aceea de a suferi.
Și oamenii aceștia, care duc o viață plină
de neliniște, trăiesc, uneori, în rarele lor momente de fericire, sentimente
atât de puternice și de o fericire mai presus de cuvinte, spuma fericirii de o
clipă se ridică uneori până la culmi înalte și strălucitoare, trecând dincolo
de marea suferinței, așa încât strălucirea efemeră a unei asemenea fericiri se
răsfrânge și asupra celorlalți, fermecându-i. Întocmai ca spuma fugară și de
preț a fericirii la suprafața unei mări de suferință se nasc și acele opere de
artă, în care un individ solitar se înalță, prin suferință, preț de un ceas,
deasupra destinului său, atât de sus, încât fericirea lui strălucește ca o stea
pe care cei ce o văd o consideră eternă, confundând-o cu propriul lor vis de
fericire.”
Hermann Hesse (2 iulie 1877 – 9 august 1962)
Lupul de stepă
Lupul de stepă
Sorin
Tudor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu