Libertatea în cuplu a animat și zdruncinat încă din vechi timpuri
mințile celor care au vrut să o obțină sau să o renege. Limite clare nu s-au
stabilit nici până în ziua de azi, mă refer la limite care să fie rostite și
respectate îndeosebi. Despre cât de îngăduitor trebuie să fii și cât de multe
îți sunt îngăduite într-o relație s-a scris năucitor de mult, începând de la
extrema iubirii absolut necondiționate până la celălalt capăt al curcubeului
libertin și anume stricta, sfânta monogamie.
Având la dispoziție două puncte principale de
referință, de obicei jucăm după cum ne cântă interesele și poftele. Foarte
puțini recunoaștem că avem reguli personalizate, în funcție de cei pe care îi
lăsăm să intre în viața noastră. Pe unii îi ținem în prag, pe alții îi invităm
în casă și îi punem să se descalțe, alții sunt lăsați să umble nestingheriți.
La rândul nostru am fost, probabil, destinatarii cererilor de fidelitate totală
sau, dimpotrivă, ai cererilor de detașament emoțional. Totul variază în funcție
de context și satisfacție personală.
Uneori suntem permisivi pentru că nu avem altă
alternativă, nu fiindcă noblețea noastră ar da pe dinafară și am iubi
necondiționat. Căpăstrul invizibil se resimte mai mult atunci când ceea ce-ți
dorești nu bate cu ceea ce ar trebui să fie, deci vei aprecia instantaneu ceea
ce teoretic nu mai poți avea. Prin binoclul exclusivității absolute privești
doar atunci când ți se cășună că nu poți fi altfel decât statornic. În rest,
spectrul libertăților se lărgește considerabil.
Că nimic nu e bătut în cuie am învățat destul
de devreme. Scenariile diferite aduc deznodăminte diferite. Un bărbat îi poate
vorbi unei femei despre minunăția traiului în doi cu aceeași finețe avocățească
cu care îi vorbește alteia despre frumusețile unei vieți lipsite de rutină. O
femeie își poate dori lucruri diferite de la bărbații pe care îi întâlnește, se
știe foarte bine că există grupări nedeclarate ale amicilor și iubiților.
Trăim într-o lume în care, deși nu
recunoaștem, valorile ni se modifică de la om la om. Ce credeam până ieri nu
mai cântărește nimic în fața dorințelor de moment. Eram în liceu când aveam un
prieten nemaipomenit. Îmi lăsa atâta libertate încât nu știam ce să fac cu ea.
Și, după ce mi s-a acrit de magnifica solitudine, m-am gândit să-i amintesc (ca
și cum el suferea de Alzheimer, iar eu îi făceam o favoare) că existam. Într-un
final s-a gândit că e cazul să mă ilumineze. De fapt, nu avea nicio boală a
uitării, absența lui se datora faptului că el nu era pregătit de o relație. În
realitate s-a dovedit a fi mai mult decât pregătit, ținând cont că la nicio
lună mai târziu a cunoscut-o pe cea cu care a avut o relație neîntreruptă și cu
care este (să sperăm) happily married în prezent.
Subiectivitatea noastră rezultă din postura
din care vorbim. Libertatea este mai mult o noțiune relativă, o vrem când nu o
avem, o oferim când nu este solicitată. Cele mai frumoase discursuri de
anti-posesivitate le-am ascultat revărsate elocvent din gura celor sufocați din
dragoste. Întotdeauna cineva sufocă mai mult, întotdeauna cineva e sufocatul,
puteți testa să vedeți că am dreptate. Aceiași sufocați se pot regăsi mai
târziu în postura opusă, cu condiția ca predispoziția la sufocare a
partenerilor să fie mai acută. Chiar și cei cu predispoziție ridicată la sufocare
își pot găsi un naș pe care să-l sufoce. Și chiar și nașul sufocat va sufoca la
rândul lui. Cercul nu se închide niciodată.
Când conceptul de monogamie inoportunează,
răsar alte principii cu valoare atenuantă, iar când libertatea celuilalt
transformată în dezmăț nu ne mai priește, exclusivitatea ne face din nou cu
ochiul. Cred că ar fi mult mai ușor dacă am recunoaște că, în sinea noastră, nu
suntem deloc constanți. Că, de cele mai multe ori, inventăm povești și pretexte
care să nu rănească, să nu ne dea de gol, care să corespundă cu propriul
interes. Că aplicăm reguli care nu sunt universal valabile și că ne modelăm
așteptările de la persoană la persoană. Visez la o lume mai curată, în care am
putea spune exact ce simțim, în care am avea curajul să ne asumăm egoismul. Aș
vrea să renunțăm odată la ipocrizie și la măști, însă poate e mai ușor să nu ne
dăm osteneala…
flavia.revistatango.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu