Specialiştii au
constatat că oamenii longevivi au o mare capacitate; aceea de a accepta mai
uşor traumele vieţii. Schimbările, fluctuaţiile, problemele, durerile sunt
primite de ei cu un fel de bunătate sufletească sau înţelegere, care nu-i
ataşează de ceea ce pierd şi nu-i fac răi atunci cînd pierderile se întîmplă.
Noi, oamenii, am crezut că a fi ataşaţi de lucrurile sau de oamenii care ne
înconjoară este o dovadă de dragoste. Realitatea arată, însă, într-un mod
diferit pentru că ceea ce credem a fi “dragoste” este cu totul altceva. Altceva
decît a ne zdrobi printre emoţii şi lacrimi, printre tresăltări ale inimii şi
zdruncinări ale sentimentelor. Altceva decît a sta cu ochii în tavan,
gîndindu-ne continuu la un om iubit şi altceva decît a suferi pentru că el nu
ne este prea apropiat, prea atent, bun sau înîctat peste măsură să ne fie
alături. Iubirea şi ataşamentul sunt două stări energetice complet diferite.
ŞI, pe măsură ce timpul trece, oamenii sunt nevoiţi să trăiască diferenţa.
Ataşamentul presupune emoţii
aproape radicale. Presupune dorinţe radicale şi nevoi care se vor împlinite,
precum şi durere, sentimente de inadecvare, emoţii teribile şi suferinţe
sufleteşti cauzate de neîmplinirea dorinţelor. Cînd suntem ataşaţi de o
dorinţă, ne supărăm pentru că ea nu se împlineşte. În ataşament, respingem ceea
ce nu ne place şi acceptăm doar ceea ce ne place. Neacceptarea este funcţia
fundamentală a ataşamentului. Suferinţa este efectul ei. În iubire – acea
iubire despre care ne-a vorbit şi Hristos în multe feluri (toţi oamenii sunt
fraţii mei..sau “am venit să-i despart pe părinţi de copii..”!) – relaţiile cu
cei din jur se schimbă. Iubirea la care ni se cere sau ni se va cere să ajungem
este- pentru mulţi dintre noi -aproape imposibilă. Acceptarea este iubire şi
este libertate emoţională. Este respectul pentru alegerile interioare ale
altuia, este acceptare a a ceea ce fratele, mama, sora, iubitul sau orice altă
fiinţă apropiată alege să experimenteze în viaţă. Căci toate fiinţele sunt
coordonate de propria lor scînteie de divinitate şi tot ce trăiesc este –
astfel – dreptul lor divin. Cînd nu acceptăm ceea ce i se întîmplă altuia sau
nouă înşine, pare că ieşim intempestiv din iubire şi intrăm la fel în
ataşament. Ne agăţăm, atunci, de dorinţele noastre omeneşti, de fericirea
noastră, de ceea ce credem că ar trebui să fie şi – prin aceasta – limităm
libertatea divină a altui om de a-şi alege experienţa vieţii. Ne alegem atunci
cu emoţii, cu străfulgerări de mînie sau de ură, cu suferinţă şi încordare..şi
tot atunci nu mai acceptăm propria noastră stare de bine. Iubim ceea ce este
omenesc mai presus de Dumnezeu. Viaţa noastră pare a fi chiar aceasta; o şcoală
la care învăţăm că tot ce este omenesc depinde de Dumnezeu. Cu cît vom fi mai
puţin ataşaţi de tot ce ne înconjoară, cu atît vom simţi mai mult forţa divină
care ne aşteaptă s-o recunoşatem şi să-i înţelegem existenţa şi cu atît mai
mult vom trăi sentimentul că prin noi se fac toate, dar nu nu le facem chiar
noi. Aşa vom înţelege mesajul Domnului Cristos şi vom accepta că lumina sa este
prezentă aici şi acum, sub forma iubirii pe care o putem simţi, nu doar în
zilele de Paşte sau de Crăciun, ci în toate zilele vieţii noastre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu