Am popasuri in timp in care incerc sa ma scutur de teama, dar pur
si simplu nu pot. Ii simt rasuflarea taioasa si dusmanoasa direct intre
omoplati. Si apoi golul in stomac, nodul greu si inecacios in gat, gheara rece
din piept. Si reincepe aceeasi lupta stranie si inegala, in care nu stiu daca
ma lupt cu teama – materializata intr-o stare de neliniste – sau cu mine
insami. Pentru ca cel mai tare ma tem de mine. Ma tem de dorul meu greu si
profund de insingurare. De zilele in care nu vreau sa sun pe nimeni si nu vreau
sa fiu sunata. Cand ciocolata e de obicei cea mai buna prietena sau chiar
singura pe care o accept. Cand nu mai am nici macar urma de remuscare ca am
topit cu patima tot dulcele intalnit in cale. Cand fumez compulsiv. Cand nici
macar nu-mi mai pasa.
Si atunci ma cert. Ma acuz. Imi insir toate
motivele frumoase si calde din lumea asta care ar trebui sa ma faca sa rup
zagazul ce ma tine prizoniera in timpul in care
nu-ti doresti nimic. In care totul pare inutil, toate de neatins, toate
degeaba. In care cafeaua e doar o sursa de cofeina, munca doar o
sursa de castig, prietenii doar nevoie de socializare, actiunile si faptele
doar intentii onorabile duse la bun sfarsit. Caminul e doar locul in care
dormi. Corpul doar o simpla masa evaluata pe orice cantar banal.
Am renuntat sa mai caut iesirea spre lume.
Doar astept. Imi traiesc introvertita pauza de melancolie. Poate am doar
curiozitatea sa privesc in jur. Si reusesc sa recunosc priviri care au aceeasi
spaima ascunsa in spatele unui zambet chinuit. Oameni care fug la randul lor de
ei, de mine, de noi. Si ar vrea sa opreasca timpul in loc si sa abandoneze
pentru o ora, o zi ori o luna mersul firesc al vietii lor. Si in acea ora, sau
zi, sau luna, sa gaseasca raspunsuri corecte pentru indoielile lor.
Pentru teama ca nu sunt pe drumul cel bun.
Pentru frica ca nu sunt iubiti ori ca nu vor mai fi iubiti intr-o zi. Ori ca nu
mai pot iubi la fel de mult.
Pentru anii lor pusi unul peste altul in
lucruri marunte ori in zidurile unei case in care nu se aude decat arareori
clinchet de ras.
Pentru noptile pustii nascatoare de fire
argintii pe la tample.
Pentru plansul greu, inabusit in spatele unor
zvacniri inertiale generate reflex de dorinta de a tine pasul cu cei din jur,
cu timpurile ce sunt sau ce or sa vina.
Si as vrea sa-i opresc pe acesti oameni si sa
le spun ca si eu simt la fel. Ca si eu sunt speriata si insingurata. Uneori. Ca
mi-e teama de ziua asta, dar si mai teama imi e ca maine nu imi va trece si voi
fi in acelasi loc, cu acelasi junghi greu intre omoplati. Ca refuz sa cred ca
asa trebuie sa fie de acum incolo. Dar stiu ca va dura ceva pana sa treaca. Nu
stiu cat. Nu stiu de ce va trece, cand va sosi vremea.
Apoi se intampla ceva. Ceva bun. Ceva frumos.
Si stiu ca pauza e pe sfarsite. Si nu mai scotocesc prin intrebari prea mari
pentru un om prea mic, imi ajunge cat stiu despre viata, cat iubesc, cata
dragoste primesc.
Si vindecarea vine
singura si aduce cu sine intelepciunea de a cerceta mai putin si de a ma bucura
mai mult.
Si invat repede ce tocmai am uitat pentru o
vreme. Sa deschid ochii larg, gasind o noima lucrurilor din jur. Oamenilor,
prietenilor, faptelor, viselor. Casa sa devina camin cald, cafeaua sa prinda
gust de dimineti imbietoare, pasul sa devina usor si drumurile vegheate de
ceruri senine. Dorul de vorbe, de imbratisari calde, iminenta unei bucati de
bucurie – sa fie posibile, palpabile.
Un miracol restabileste armonia. Trupul si
sufletul gasesc o cale de a merge impreuna.
Iar eu, ingemanarea lor unica, am ragazul sa
ma iert, sa reinvat sa cred.
Sa am convingerea ca viata nu este o optiune.
Fie ca o intelegem, fie ca avem momente in care ne indoim de rosturi si legi
nescrise, e minunat sa o parcurgi impacat. Fara indoieli. Fara temeri.
Gata pauza. De melancolie. Zambim :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu