Tacerea mea

Vorbesc mult. Uneori. Atunci cand sunt cu oameni dragi, in momentele in care ma simt bine si foarte bine. Vorbesc despre orice, cu dezinvoltura, atunci cand simt ca sunt ascultata, ca interlocutorul se simte confortabil in prezenta mea si ca vorbele mele nu sunt doar vorbe aruncate in vant si in timp, fara noima, fara valoare, fara substanta.

Cand sunt fericita vorbesc cu ochii si doar apoi in cuvinte. Si caut ochii care sa priveasca in ai mei si sa inteleaga mai mult decat vorbele mele care nu sunt niciodata indeajuns, niciodata ancorate destul de adanc in profunzimea pe care ma stradui sa o scot la suprafata ca sa fie simtita. Nu vazuta. Nu admirata. Nu neaparat acceptata. Doar simtita si inteleasa.

Vorbesc mult. Dar nu atat de mult cat as putea. Nu atat de mult cat cuprinde mintea mea intr-o fractiune de secunda. Cate ganduri, cate impresii, cate trairi, cate intrebari, cata nevoie de intelegere. Vorbele se insiruie singure ca niste margele pe o axa atemporala si pleaca cateodata prea departe de firul originar al povestii. Si atunci fac un nod si le aduc inapoi, le imblanzesc si le oranduiesc cuminti in dialogul din care au evadat ….

Vorbesc mult si vorbesc cantat. Cu vocale lungi, pline, cu ecouri inradacinate in Apusenii cu maruntaie de aur. Vorbesc zambind, vorbesc daruind. Vorbesc sadind in cel care ma asculta o farama din mine.Ceva de care isi poate aduce aminte. Sa fie mai mult decat ceva conventional sau impersonal, mai mult decat voce, mai presus decat simplele cuvinte.

Cateodata, vorbele mele se lovesc de un zid. Si simt acest lucru aproape organic. Atunci cand interlocutorul e, dar nu e acolo. Cand ochii sunt in ai mei, dar privirea e departe, e absenta. Cand ai strafulgerarea de gand ca incerci sa incalzesti cu trupul tau o lespede rece. Cand raspunsurile sunt destul de corecte ca sa-ti dea senzatia ca esti ascultat iar vocea voit ferma, ca sa fie convingatoare si sa-ti reconfirme implicarea.

Dar eu simt. Atunci. Pe loc. Si involuntar ma strang in mine, ma chircesc aproape cu durere, inchid portile gandurilor si reprim ordinea fireasca sau poate nefireasca a cuvintelor. Pe fata mea isi gasesc lenese locul ridurile de expresie. Stralucirea ochilor paleste instantaneu. Cantul din voce se stinge.

Si atunci doar vorbesc. Doar cat e nevoie. Doar cat trebuie. Doar ce trebuie. Cum trebuie. Si nu e nimeni acolo ca sa observe tacerea mea…

http://simonaivan.revistatango.ro/