Despre singuratate se vorbeste in
soapta. Un sarpe strecurat sub zidul casei. O liniste tiuitoare mai lunga decat
veacul. Un gol imens in stomac. Imaginea dezolanta a stepei. Nu desertul,- desi
se spune ca nu e bine sa tii cactusi in casa pentru ca ar aduce singuratate, -
desertul are culori magice, o pustietate tonica si mistica deopotriva. Ca un
schit in varf de munte locuit de un pustnic despre care nu-ti vine sa spui ca e
singur, ci ca se afla mai aproape de Dumnezeu. Singuratatea sperie. Un monstru
ascuns in creier.
Pe vremuri singuratatea avea blandetea melancoliilor,
cu fosnet discret de frunze uscate, cu nostalgii ca papadiile stranse in pumn,
cu ploi tacute de toamna. In singuratate stiai ce sa faci. Unii citeau o carte,
ascultau un disc, aveau ocazia sa se reculeaga, ori sa inteleaga rosturi ale
lumii. Singuratatea nu avea nimic toxic sau opresiv, era mai degraba un timp de
meditatie si purificare. Asta si pentru ca intre oameni se comunica altfel,
existau relatii de prietenie si de familie parca mai solide. Timpul curgea mai
tihnit. Succesul financiar sau competitia nu ajunsesera masuri draconice de
evaluare a statutului social. Stresul nu-si aratase coltii.
Chiar daca in Romania copilariei si tineretii mele
viata era austera, alterata de o realitate politica absurda, singuratatea era
singulara si nu fenomen de masa, nici nu provoca tulburari de personalitate si
depresii ca in lumea de azi. Cuvantul alienare nu exista in
vocabularul obisnuit. Se vorbea de alienare mentala, dar in niciun caz de una
sociala. Sunai un amic si ieseai la o bere, (taifasul era terapeutic), sau
dadeai buzna peste un vecin, o ruda, cine se nimerea, si in fum de tigara si
aburi de cafea, vorbeai si te racoreai. Comunicam prin cuvinte si gesturi, prin
caldura atingerii, care pe vremea aceea aveau forta. Si tineau de cald.
Singuratatea de azi are stridente metalice, tiuitul
camerelor pustiite, agresivitatea unei sperietori inchise in spatii ostile
care sufoca. Pe vremuri, din singuratate se putea construi ceva, in singuratate
se putea ajunge undeva. Acum, aici, singuratatea goleste, este principala cauza
a anxietatii, insomniilor, depresiilor, abuzului de droguri si substante
chimice. In scaunele psihiatrilor, psihologilor si terapeutilor se asaza tot
mai multi oameni de diverse varste care incep prin a-si descrie angoasele
invocand pe primul loc singuratatea. Iar de la singuratate la tristete e un pas
mic. Si unul la fel de mic de la tristete la depresie.
Tristetea ar fi o stare normala in ecuatia unei vieti.
Doar ca a ajuns sa fie diagnosticata intr-o lume care pune etichete si da
retete pentru orice. Tristetea accidentala e considerata o conditie patologica,
tratata radical cu pilule in urma carora nu mai plangi, dar nici nu mai stii sa
razi. Sensibilitatea e blocata in ambele sensuri. Scopul e sa te scoli din pat,
sa te duci la servici, si sa functionezi automat intr-o lume care iti da totul
de-a gata. Si comoditati, si formule. Si ganduri, si pastile. Nu e bine ca
singur fiind, sa incepi sa gandesti pe cont propriu. Specialistii isi fac, pe
bani buni, datoria. Iar corporatiile farmaceutice prospera. Apar noi sindromuri
ale stressului si tristetii clinice, noi diagnostice si, fireste, noi pastile,
pentru „sindromul inimii rupte” sau al „picioarelor nelinistite”...De curand,
manualul bolilor mentale s-a imbogatit: liber cugetatorii si nonconformistii
vor fi tratati ca bolnavi mental. A gandi pe cont propriu poate fi periculos
intr-o lume a standardizarii. Nonconformistii sunt prea critici si se cred
diferiti, au rezistenta la uniformizare, manipulare si indoctrinare,
sunt predispusi la fronda, atitudini negative si cinism, cu tendinta de
izolare. Ies din rand. Nebun trebuie sa fie cine merge impotriva valului!
Treizeci la suta din
populatia Americii sufera de singuratate, conform unui studiu facut de UCLA.
Creierul e afectat, la fel sistemul imunitar, viata se scurteaza. Singuratatea
si tristetea nu mai sunt azi vazute ca reactii emotionale la anumite situatii
trecatoare, ci conditii mentale. Exista in studiile de azi conceptul de
singuratate cronica sau genetica, pe langa cea reactiva, aparuta in urma
pierderii cuiva drag sau a ... pierderii increderii de sine, produsa de un
anumit eveniment.
A te simti singur nu e totuna cu a fi singur.
Poti sa nu fii singur, dar sa te simti singur, cu tine insuti, in cuplu, in
familie, in societate, in mijlocul multimii. Poti sa te simti singur pe lume,
cu o suta de rude si prieteni, neinteles, golit si rejectat. Teama de
singuratate poate face ca partenerii unui cuplu, mai ales la o anumita varsta,
sa ramana in relatii nepotrivite sau daunatoare. „Rau cu rau dar e si mai rau
fara rau”, se spune. Singuratatea poate fi insa o alternativa sanatoasa, o
salvare dintr-o relatie vicioasa. Poti aprecia singuratatea ca pe o adiere de
vant proaspat cand iesi dintr-o legatura sufocanta care poate salva aparente,
poate oferi un statut social sau o siguranta, dar sugruma libertatea sau iti
inghite aerul vital. Pentru cel care nu are o pereche sau o familie,
singuratatea e opresanta, si devine si mai insuportabila de sarbatori, in
weekend, sau in vacante. Probabil ca Edvard Munch a ilustrat cel mai bine
singuratatea in Strigatul. Da,Singuratatea aceea e urata. Se
si spune atunci cand iti petreci timpul cu cineva care e singur, ca „ii tii de
urat”.
Sunt multe forme si feluri de singuratate. Aleasa sau
impusa. Liniste sau zgomot infernal. Libertate sau cusca. Dar multe din aceste
sensuri se pierd sau sunt distorsionate in lumea noastra rapida si devoratoare.
Pe vremuri un singuratec era considerat misterios, interesant, si era
respectat, azi e suspect, e compatimit, si trimis sa se trateze. Un studiu
facut in America pe parcursul a zece ani arata ca singuratatea poate fi contagioasa.
Daca stai in preajma unui om cu simptomele singuratatii, ai peste 60% sanse sa
ajungi ca el! Adica un om singur e un om singur. Doi oameni singuri
sunt doi oameni singuri. Nu le-ar trece prin cap sa se apropie, sa comunice, sa
se imprieteneasca, sa-si salveze singuratatea intr-un parteneriat. Si daca
singuratatea e contagioasa, poate sa apara curand si un vaccin impotriva
singuratatii. Un milion de oameni singuri sunt o afacere foarte rentabila
pentru corporatiile farmaceutice.
Peste 19 milioane de adulti americani sunt in
fiecare an diagnosticati cu depresie. Principalele simptome: singuratate,
tristete si nefericire. La acestia se mai adauga milioane de copii si
adolescenti diagnosticati cu tulburari de personalitate ori psihice. Motivele
ar fi stresul, competitia, tensiunile din familie si societate, adictii de tot
felul, si, din nou, sentimentul de singuratate, care mai inseamna si
insingurare, si instrainare, si alienare, un crescendo toxic in care individul
ramane suspendat ca un acrobat pe sarma la mare inaltime. Pamantul e prea
departe iar cerul inaccesibil. Nu ii ramane decat sa galopeze derutat si
inspaimantat in gol pe sarma subtire, de unde oricand se poate
prabusi. Din cand in cand apare la stiri cate un actor, cate un star gasit
mort din supradoze, si pentru doua zile societatea pare tulburata de gropa in
care a cazut, dupa care lururile intra in normal si alte retete si alti
traficanti sunt lasati liberi sa tratateze singuratatea celor stiuti si
nestiuti care vor colapsa cu un ac in vena sau reteta pe noptiera.
Copiii se simt
singuri. Si in marile orase, si in cele mici. Parintii pleaca dimineata la
lucru si vin seara, carandu-si fiecare in spate propriul sau rucsac cu
singuratate. Bunica a fost inlocuita cu o doica de ocazie din Caraibe. Natura
fuge tot mai departe pe masura ce gadgeturile electronice apar in viata lor de
foarte devreme. Rezultate slabe la scoala? Incapacitatea de a se concentra?
Deficit de atentie!, ... diagnostic tot mai raspandit, si o doza de
amfetamine e prescrisa zilnic. Notiunea de a se juca afaranu mai
exista. Afara inseamna azi un ecran de computer sau de
telefon. Maidanul a fost inlocuit cu jocurile electronice.
Adolescentii se simt singuri, unii refuza chiar sa mai
comunice, se inchid intr-o capsula surda si muta de unde contempleaza absenta.
Refugiul in droguri si alcool pare o salvare de moment care anesteziaza
simturile in deruta. Nimeni nu mai vorbeste de dragoste, ci de sex. Pornografia
ia incet locul sarutului furat pe sub teii infloriti. Dar cine mai poate
distinge diferenta in asaltul vizual venit prin site-uri tot mai perverse?!
Profesionistul din marile orase este un alergator de
cursa lunga, de multe ori condamnat sa fie singur din lipsa de timp, victima a
lumii rapide si rapace, unde pentru a face fata competitiei isi sacrifica viata
personala. Imi amintesc cum intr-o sambata seara am trecut prin fata unei sali
de fitness in Manhattan. Prin geamurile mari luminate femei si barbati tineri
alergau pe aparate, fiecare cu singuratatea lui. O tristete coplesitoare iesea
din trupurile lor transpirate, din ochii lor fixati pe ecranele televizoarelor
care le tineau de urat in timp ce ei pedalau in gol. Noroc cu reteau de
socializare pe Internet. Prieteni? Nu 2, 5, sau poate 7, ci 700! Gratie
Facebook- ului poti avea in cel mai scurt timp mii de „prieteni”.
Persoane pe care le-ai intalnit undeva, candva, sau niciodata., si de care cel
mai frecvent singurul lucru care te leaga este un like dat
postarilor. Cu cat mai multi prieteni, cu atat mai multe postari si mai multe like-uri.
Poti sa-ti petreci ziua intreaga pe Facebook pretinzand ca ai comunica. Poti
chiar pretinde ca ai norma intrega pe Facebook, slujba costisitoare, pentru ca
iti mananca timpul vanzandu-ti iluzii, pana si ele virtuale.
Sondajele si studiile vin cu alte paradoxuri. Cu cat
cineva e mai singur, cu atat are mai multi prieteni pe Facebook. Cu cat
socializeaza mai mult virtual, cu atat se insingureaza mai mult. Iar
sentimentele de frustrare si nefericire se accentueaza. Daca membrul retelei de
socializare are o viata goala sau austera, daca se confrunta cu dificultati
materiale sau psihologice, atunci postarile prietenilor care se bucura de o
viata bogata in evenimente, activa profesional si sentimental, sau fotografiile
din vacante glamuroase, trezesc invidii, amplificandu-i tristetea si
singuratatea. Daca Internetul si Facebook-ul isi numara performantele in
rapiditatea de a raspandi stiri si a trezi constiinte, (ca in cazul Primaverilor
arabe ori crizelor din diverse parti ale lumii), nu se poate mandri cu salvarea
individului de singuratate.
Un tanar si-a invitat cu surle si trambite toti
prietenii de pe Facebook la ziua lui de nastere. Peste 600, raspanditi in mai
multe orase. La petrecerea organizata intr-un apartament de doua camere, au
aparut doar doi. Dar ceea ce conteaza sunt aparentele, imaginea, bravada
etalata in cyberspatiu. Relevant sa fie ce traiesti cu adevarat, sau ce
pretinzi si proiectezi in afara? Se pare ca Facebook-ul serveste bine o lume de
narcisisti axata pe invelisul stralucitor al formelor goale in interiorul
carora sta ghemuita singuratatea. Dar se comunica mai mult ca niciodata.
Oamenii vorbesc continuu. Pe strada, in masina, in trenuri, in pauza la spectacole,
la restaurant, pe plaja. Unii par chiar ca vorbesc singuri. Cu voce tare.
Recent am citit insa
confesiunile nostalgice ale unui tanar, sub titlul „Tehnologia mi-a ruinat
viata”. Deplangea timpurile cand comunicarea insemna atinegere reala, intalniri
reale, in care partenerii se priveau in ochi, isi puteau simti parfumul,
relationau, studiindu-si expresii, gesturi, emotii. Rapiditatea ... si
eficienta comunicarii de azi prin emailuri si text messages e
lipsita de afect, de participare, invaluita intr-o raceala impersonala. Fiecare
aluneca singur pe mici aisberguri intr-un ocean de gheata trimitandu-si unii
altora mesaje digitale.
Nefericirea bantuie o lume croita grandios care
isi are pretul si victimele ei. O lume care are garantat prin Constitutie
dreptul de a-si urmari fericirea. Iar fericirea este o atitudine, si nu un
sentiment. O stare a mintii, ca si singuratatea. Salvarea poate veni doar din
interior.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu