Atunci când zidurile despart
sufletele, atunci când iubirea nu pătrunde în casă, atunci când mintea
construieşte ziduri, atunci când trăim în umbra zidurilor şi nu lăsăm inimile
celorlalţi să-şi reverse dragostea în curtea noastră, atunci când ne este frică
şi ne zidim până şi poarta, atunci noi stăm în închisoare.
E închisoarea cea mai
cumplită. E închisoarea sufletului, construită de mintea noastră.
Ce putem face?
Cum putem scăpa de negurile
sufletului nostru?
Cum putem alunga frica,
neputinţa şi tristeţea…omniprezenta tristeţe, ce ne slăbeşte şi ne doboară?
Am putea dărâma zidurile!
Ar fi primul gând şi prima
opţiune.
Dar ce ne-am face fără
ziduri?
Am fi goi în faţa tuturor.
N-am mai avea intimitatea şi nici liniştea, pe care cu greu am construit-o în
jurul nostru.
Poate că e mai bine să umplem
zidurile cu sufletul nostru.
Poate că e mai bine să le dăm
iubirea din inima noastră.
Dacă le oferim arta picturii
şi le acoperim cu imagini minunate, dacă punem sufletul în ele şi le îmbrăţişăm
cu dragoste, atunci vor împărţi iubire în lumea întreagă.
Nu vom mai striga, chemând
iubirea.
O vom privi cum vine în viaţa
noastră… sosind de după primul colţ, aducând cu ea pacea, liniştea şi Lumina.
Sute de lucruri minunate vor
doborî DUREREA. Vom fi purtaţi în lumea plină de dragoste, prin ţinutul inimii.
Iar zidurile vor radia
dragoste, primită şi împărtăşită, direct din arta care le dă viaţă.
Autor
text: Răzvan
http://filedelumina.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu