Poate ca multi dintre noi ne intrebam daca suntem in relatia potrivita. De fapt, cred ca cei mai multi dintre noi ne intrebam daca exista cumva relatii potrivite. Experientele din cadrul legaturilor noastre sunt uneori atat de incontrolabile incat constientizam ca acesta este capitolul din procesul de dezvoltare personala la care putem avansa, dar la care nu ne putem lua inca diploma.
Cu ocazia vizionarii piesei de teatru apartinand lui Chris Simion, ,,Ce ne spunem cand nu ne vorbim”, m-am intrebat inca o data ce ascunde tacerea in relatia de cuplu. Exceptand momentele regasirii de sine, poate ca tacerea este de fapt primul semn ca lucrurile nu stau tocmai asa cum ne-am dorit.
,,Poti sa vezi soarele, dar nu daca stai cu capul in nisip.”
Chiar daca piesa prezinta intr-un evident ton umoristic dinamica relatiilor de cuplu, stim cu totii ca o data ajunsi in pielea personajelor principale, situatia se transforma mai mult intr-o drama. Intrebarea imediat urmatoare este: lucrurile devin dramatice pentru ca aceasta este singura varianta posibila sau aceasta este perspectiva pe care noi dorim sa o vedem? ,,Cand doi oameni nu se mai inteleg, trebuie doar sa accepte ca sunt in relatia nepotrivita” este una dintre replicile piesei, dar cati dintre noi reusesc sa se indeparteze cu adevarat de micul univers in care obisnuinta si indoiala au luat locul a ceea ce altadata se numea simplu: iubire?
Totusi, ,,nu s-au inventat lanturi pentru suflete”
Cele sase secvente principale ale piesei de teatru prezinta sase cupluri aflate in ipostaze diferite ale relatiilor lor, toate finalizandu-se cu despartirea acestora, iar minciuna si inselarea partenerului fiind ingredientele principale ale acestui proces . Atunci cand suntem inselati, primul gand este sa dam vina pe celalalt. Interesanta mi s-a parut ideea care ne indrepta privirea spre interior, spre analiza propriilor greseli in momentul in care acest lucru se intampla. Am avea oare puterea sa recunoastem o data cu seria de critici aduse celuilalt, ca si noi avem partea noastra de vina?
Pe masura ce avem mai multe asteptari de la celalalt, pe atat devenim mai autosuficienti. Iar acest fapt nu numai ca da nastere unor goluri care cu greu pot fi umplute in relatia cu celalalt, dar ne impiedica propria evolutie. Intr-adevar, fuga dintr-o relatie poate ca este cea mai simpla cale de a inchide ochii, dar in momentul in care credem ca am apucat libertatea de un picior, ne dam seama ca avem mainile legate. Si intram iar intr-o relatie care repeta acelasi tipar. Acesta ,,samsara” a relatiilor se poate opri intr-un singur moment: atunci cand constientizam propriile fapte, iar actiunea poate deveni o optiune.
,,Asa suntem noi, nesatui. Vrem sa avem totul, sa nu pierdem nimic, insa asta nu se poate.”
Din posesivitate, dar si din teama de a fi parasiti, de a nu mai ,,apartine” cuiva, ne agatam de imaginea celuilalt. Mai mult decat atat, daca mai exista si un copil la mijloc, deja putem vorbi si despre un alt ,,motiv” care leaga doi oameni. Desi poate fi dureroasa, eliberarea celuilalt implica si propria eliberare. Ceea ce ochiul nostru uita uneori sa vada este ca atunci cand pierdem ceva, castigam pe o alta parte, deseori nevazuta. Insa acest proces are nevoie de exercitiu cu noi insine pentru a reusi sa vedem si rasaritul dupa o noapte intunecata.
Ciudat este ca atunci cand credem ca am primit tot ce ni se cuvinte, descoperim cu stupoare ca vrem mai mult, iar atunci cand credem ca am dat tot, se mai cere de undeva o bucatica din noi insine. Oare putem controla aceste caracteristici care par sa defineasca intr-un mod autentic fiinta umana? Sau alegem sa ne jucam in continuare rolurile?
In final, va las cu replica ce a stranit aparitia unui zambet cu subinteles a celor din sala, cat si cu recomandarea de a viziona aceasta piesa:
-,,De ce inima mea bate o singura data?”
-,,Pentru ca altfel nu ar fi existat pauzele dintre batai.”
-,,Si de ce exista pauzele?”
-,,Pentru ca cineva, candva, va veni sa le umple.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu