Nu a descoperit nimeni
metoda de a te despărţi cu zâmbetul pe buze.
Pe scurt, când te desparţi este ca şi cum ai fi supus unei operaţii de inimă, numai că anestezistul e în concediu, iar tu simţi fiecare tăietură a bisturiului, pe viu.
Începutul este epic, fluturaşi în stomac, priviri profunde, atingeri de mână tremurânde. Vrei să ştii totul despre el, vrei să îi îndeplineşti orice dorinţă, iar fericirea lui pentru tine devine o prioritate.
Sfârşitul, însă, este ca o scenetă din Hamlet. Fie că este vorba de o pauză, o despărţire, un divorţ, o separare temporară, totul duce spre acel sfârşit, care te face să te simţi ca o furnică în mijlocul unui deşert încins.
Nu îţi prelungi singură chinul
Oricât am încerca noi să mascăm o despărţire, fie că se termină cu tunete şi fulgere, fie cu o tăcere chinuitoare, durerea este la fel de mare. Când te desparţi, mai ales în cazul în care ai iubit foarte mult, o parte din sufletul tău este smulsă şi pleacă odată cu el.
Nu poţi face nimic care să schimbe ceva. Poţi ţipa, poţi plânge zile întregi, poţi să încerci tot felul de trucuri să îl aduci înapoi, dar uneori aceste situaţii nu fac decât să te arunce într-un ocean de suspine, în care te îneci în fiecare zi câte un pic. Să prelungeşti singură tortura nu poate aduce nimic bun.
Cel mai greu la o despărţire nu sunt lucrurile de mai sus, ci a doua zi. A doua zi când realizezi că nu mai este nimic, iar tu continui să mergi prin viaţă pentru că nu există altă soluţie. Te trezeşti, te speli pe dinţi, verifici dacă ai cheile şi telefonul cu tine, te duci la serviciu, încerci să îţi îndeplineşti sarcinile, să zâmbeşti la gluma banală spusă de colegul tău, te opreşti să serveşti masa, chiar dacă nu îţi este foame etc. Faci aceleaşi lucruri din fiecare zi, sperând că poate aşa vei reuşi să înveţi să respiri iar.
Despărţirea, o cafea amară
Despărţirea e ca o cafea atât de amară, încât te trezeşte la o crudă realitate de care nu vrei să te izbeşti, dar faţă de care nu ai cum să ripostezi. Tot ce poţi face în fiecare zi este să respiri. Să speri că mâine, poate, inima ta va fi un pic mai bine sau măcar să ajungi într-un moment în care este atât de amorţită, încât nu mai simţi nimic.
Nu are rost să te mint să îţi spun că o să fii bine. Nu, acum nu vei fi bine, o să suferi atât de tare, încât dacă cineva ţi-ar smulge unghiile, te-ar durea mai puţin. Dar măcar aşa ai şti că suferinţa dispare în câteva ore. Durerea din inimă, însă, te ţine zile întregi, ce par interminabile.
Îţi pot spune, în schimb, că va veni o zi în care vei zâmbi şi în care nu te vei mai gândi nici măcar o clipă la el. Ştiu… acum pare imposibil, dar inima ta va iubi iar şi se va vindeca. Durează, însă timpul va lucra în favoarea ta. Trebuie să ai încredere în tine, să priveşti viaţa într-un mod optimist, indiferent de obstacole, şi să nu uiţi niciodată că eşti unică
Pe scurt, când te desparţi este ca şi cum ai fi supus unei operaţii de inimă, numai că anestezistul e în concediu, iar tu simţi fiecare tăietură a bisturiului, pe viu.
Începutul este epic, fluturaşi în stomac, priviri profunde, atingeri de mână tremurânde. Vrei să ştii totul despre el, vrei să îi îndeplineşti orice dorinţă, iar fericirea lui pentru tine devine o prioritate.
Sfârşitul, însă, este ca o scenetă din Hamlet. Fie că este vorba de o pauză, o despărţire, un divorţ, o separare temporară, totul duce spre acel sfârşit, care te face să te simţi ca o furnică în mijlocul unui deşert încins.
Nu îţi prelungi singură chinul
Oricât am încerca noi să mascăm o despărţire, fie că se termină cu tunete şi fulgere, fie cu o tăcere chinuitoare, durerea este la fel de mare. Când te desparţi, mai ales în cazul în care ai iubit foarte mult, o parte din sufletul tău este smulsă şi pleacă odată cu el.
Nu poţi face nimic care să schimbe ceva. Poţi ţipa, poţi plânge zile întregi, poţi să încerci tot felul de trucuri să îl aduci înapoi, dar uneori aceste situaţii nu fac decât să te arunce într-un ocean de suspine, în care te îneci în fiecare zi câte un pic. Să prelungeşti singură tortura nu poate aduce nimic bun.
Cel mai greu la o despărţire nu sunt lucrurile de mai sus, ci a doua zi. A doua zi când realizezi că nu mai este nimic, iar tu continui să mergi prin viaţă pentru că nu există altă soluţie. Te trezeşti, te speli pe dinţi, verifici dacă ai cheile şi telefonul cu tine, te duci la serviciu, încerci să îţi îndeplineşti sarcinile, să zâmbeşti la gluma banală spusă de colegul tău, te opreşti să serveşti masa, chiar dacă nu îţi este foame etc. Faci aceleaşi lucruri din fiecare zi, sperând că poate aşa vei reuşi să înveţi să respiri iar.
Despărţirea, o cafea amară
Despărţirea e ca o cafea atât de amară, încât te trezeşte la o crudă realitate de care nu vrei să te izbeşti, dar faţă de care nu ai cum să ripostezi. Tot ce poţi face în fiecare zi este să respiri. Să speri că mâine, poate, inima ta va fi un pic mai bine sau măcar să ajungi într-un moment în care este atât de amorţită, încât nu mai simţi nimic.
Nu are rost să te mint să îţi spun că o să fii bine. Nu, acum nu vei fi bine, o să suferi atât de tare, încât dacă cineva ţi-ar smulge unghiile, te-ar durea mai puţin. Dar măcar aşa ai şti că suferinţa dispare în câteva ore. Durerea din inimă, însă, te ţine zile întregi, ce par interminabile.
Îţi pot spune, în schimb, că va veni o zi în care vei zâmbi şi în care nu te vei mai gândi nici măcar o clipă la el. Ştiu… acum pare imposibil, dar inima ta va iubi iar şi se va vindeca. Durează, însă timpul va lucra în favoarea ta. Trebuie să ai încredere în tine, să priveşti viaţa într-un mod optimist, indiferent de obstacole, şi să nu uiţi niciodată că eşti unică
sursa:www.egirl.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu