Despre Dragoste

fragment din EVANGHELIA PACII lui Ioan

Iisus a spus:

"Tatal divin ceresc, este dragoste.
Mama voastra divina, natura, este dragoste.
Fiul divin al omului, este dragoste.

Dragostea este cea prin care Tatal divin Ceresc, Mama divina Natura si Fiul divin al Omului devin Una, pentru ca spiritul Fiului Omului a fost creat de spiritul Tatalui Ceresc, iar trupul sau a fost creat din trupul Mamei a Naturii. De aceea, fiecare trebuie sa deveniti desavârsiti, asa cum desavârsite sunt spiritul Tatalui Ceresc si trupul Mamei Naturii. Si sa iubiti pe Tatal divin Ceresc, asa cum si El iubeste spiritul vostru si tot asa sa iubiti pe Mama voastra divina Natura, dupa cum si Ea va iubeste trupul vostru. Si la fel este bine sa iubiti pe fratii vostri adevarati, asa cum si Tatal vostru Ceresc si Mama voastra Natura îi iubesc. Caci numai atunci, Tatal divin Ceresc va va da spiritul Sau sfânt si Mama divina Natura va va da trupul Ei sfânt. Atunci, Fiii ai Oamenilor vor da o nesfârsita dragoste unul altuia, ca frati adevarati, dragostea pe care ei de fapt au primit-o de la Tatal divin Ceresc si de la Mama lor divina; si abia atunci ei toti vor deveni mângâietori unul pentru celalalt. Si atunci, va dispare de pe pamânt tot raul si toata suferinta si va fi multa dragoste, fericire si bucurie pe pamânt. Pamântul va fi atunci ca cerurile, si împaratia lui Dumnezeu abia atunci va veni. Atunci, va veni Fiul divin al Omului în toata slava Sa, pentru a mosteni împaratia lui Dumnezeu. Si Fiii Oamenilor îsi vor împarti mostenirea lor divina, care este împaratia lui Dumnezeu. Pentru ca Fiii Oamenilor sa ajunga sa traiasca în Tatal divin Ceresc si în Mama divina Natura, iar Tatal divin Ceresc si Mama divina Natura sa ajunga sa traiasca în ei. Si odata cu împaratia lui Dumnezeu, va veni sfârsitul timpurilor, pentru ca dragostea nesfârsita a Tatalui divin Ceresc da tuturor viata vesnica în împaratia lui Dumnezeu, pentru ca dragostea Sa este vesnica. Dragostea este mai puternica decât moartea.
Chiar daca as cunoaste limbile oamenilor si ale îngerilor, daca nu as avea dragoste, glasul Meu ar suna ca o tingire goala de alama. Chiar daca as spune ce va veni si as cunoaste toate secretele si toata întelepciunea, si chiar daca as avea credinta puternica precum furtuna care ridica muntii din locul lor, dar nu as avea dragoste, Eu nu as fi nimic. Si chiar daca as da toate bunurile Mele pentru a-i hrani pe saraci si as da tot focul pe care l-am primit de la Tatal Meu, dar nu as avea dragoste, nu as fi de folos în nici un fel. Dragostea este rabdatoare. Dragostea nu este invidioasa, nu lucreaza rau, nu cunoaste mândrie, nu este aspra si nici egoista; este înceata la mânie si nu nascoceste nici o rautate; ea nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de dreptate. Dragostea apara totul, dragostea crede totul, dragostea spera totul, dragostea suporta totul si niciodata nu se epuizeaza; doar limbile vor înceta si cunoasterea va dispare. Pentru ca avem adevarul în parte si avem dreptate în parte si gresim în parte. Dar când deplinatatea perfectiunii va veni, tot ceea ce este partial va deveni Totul. Când omul era copil, el vorbea ca un copil, întelegea ca un copil, gândea ca un copil; dar când a devenit om, el a dat deoparte toate lucrurile copilaresti. Acum vedem prin ceata si prin afirmatii întunecoase. Acum cunoastem partial, dar când vom fi venit în fata lui Dumnezeu nu vom mai cunoaste în parte, ci exact asa cum am fost învatati de El. Si acum, ramân acestea trei: credinta, speranta si dragoste, dar cea mai mare dintre acestea este dragostea.

Acum va vorbesc în limba vie a Dumnezeului viu, prin spiritul sfânt al Tatalui nostru divin Ceresc. Înca nu este nici unul printre voi, care sa poata întelege pe deplin tot ceea ce spun. Cel care va prezinta scripturile va vorbeste în limba moarta a unor oameni morti, prin trupul sau supus bolilor si mortii. De aceea poate fi el înteles de toti oamenii, pentru ca toti oamenii sunt supusi bolii si toti sunt în moarte. Nici unul nu vede lumina eterna a vietii. Omul orb îi conduce pe cei orbi pe cararea întunecata a pacatelor, bolilor si suferintelor, si în cele din urma toti cad în prapastia cumplita a mortii.

Sunt trimis la voi de catre Tatal divin, ca sa pot face lumina vietii sa straluceasca înaintea voastra. Lumina se cunoaste pe sine si cunoaste întunericul, dar întunericul se cunoaste numai pe sine si nu cunoaste niciodata lumina. Mai am înca multe lucruri sa va spun, dar nu le puteti purta înca, pentru ca ochii vostri sunt obisnuiti mai mult cu întunericul, iar lumina deplina a Tatalui divin Ceresc v-ar orbi. De aceea, voi nu puteti sa întelegeti deocamdata ceea ce va spun în legatura cu Tatal divin Ceresc, care M-a trimis la voi. Urmati, mai întâi, sa întelegeti si sa respectati doar legile Mamei divine a Naturii, despre care v-am vorbit, iar când îngerii Ei v-au curatat pe deplin si v-au reînnoit trupurile întarindu-va ochii, veti fi cu adevarat în stare sa suportati lumina Tatalui Ceresc, care este de o mie de ori mai stralucitoare decât stralucirea a o mie de sori. Caci cum credeti ca v-ati putea uita la lumina orbitoare a Tatalui divin Ceresc, când voi nu puteti sa suportati nici macar stralucirea soarelui arzator-Credeti-Ma, soarele este întocmai ca flacara unei sarmane lumânari pe lânga soarele adevarului Tatalui divin Ceresc. Aveti, deci, totdeauna încredere, speranta si dragoste.

Adevarat, adevarat va spun, nu va asteptati rasplata. Daca credeti în vorbele Mele, voi credeti de fapt în Cel care m-a trimis pe Mine, caci acesta este Domnul tuturor, prin care toate devin cu putinta. Pentru ca tot ce este imposibil oamenilor, toate acestea îi sunt cu usurinta posibile lui Dumnezeu. Daca credeti în îngerii Mamei divine a Naturii si ascultati de legile Ei, credinta voastra va va întari si nu veti mai vedea boala niciodata. Aveti credinta, de asemenea, în dragostea nesfârsita a Tatalui divin Ceresc, pentru ca cel care neîncetat se încrede în El nu va fi niciodata înselat si nici nu va vedea vreodata moartea.

Iubiti-va neîncetat unul pe altul, pentru ca Dumnezeu este nesfârsita dragoste si, actionând în felul acesta, îngerii Sai vor sti ca mergeti pe cararile Lui. Si atunci, toti îngerii vor veni în fata voastra si va vor servi. Si Satana, cu toate pacatele, bolile si necuratiile, va pleca pentru totdeauna din trupul vostru. Mergeti acum si feriti-va sa mai pacatuiti; caiti-va pentru pacatele voastre; botezati-va, ca sa va puteti naste din nou si astfel sa nu mai pacatuiti".

Apoi, Iisus s-a ridicat, dar toti ceilalti au ramas asezati, pentru ca fiecare simtea puterea coplesitoare a cuvintelor Sale. Si atunci, luna plina a aparut între norii care se spargeau si L-a învaluit pe Iisus în stralucirea ei. Scântei au tâsnit din parul Sau si El a stat între ei în lumina lunii, de parca ar fi plutit în aer. Nimeni nu s-a mai miscat atunci, nici o voce nu s-a mai auzit si nimeni nu a stiut cât timp a trecut, pentru ca timpul parca se oprise.

Atunci Iisus a întins mâinile catre ei si a spus: "Pacea lui Dumnezeu sa fie cu voi!" Si El a plecat asa cum suflarea vântului leagana frunzele copacilor.

Iubire & dragoste

Iubirea este mai puternica
Decat curentii apelor de adancime.
Iubirea este mai puternica ca moartea.

Sa ne iubim unul pe altul
Pentru ca iubirea provine de la Tatal Ceresc
Si oricine iubeste este nascut
De Tatal Ceresc si Maica Pamanteasca
Si cunoaste ingerii.
Sa va iubiti unul pe altul
Asa cum va iubeste Tatal Ceresc,
Pentru ca Tatal Ceresc este Iubire
Si cine salasluieste in iubire
Salasluieste in Tatal Ceresc
Si Tatal Ceresc este in el.
Acela care iubeste este asemanator soarelui
Cand straluceste cel mai puternic.
Fratilor, sa fim toti intr-un cuget
Si sa avem iubire nesfarsita si compasiune unul pentru altul.
Sa uiti razbunarea si ranchiuna
Fata de fiii poporului tau
Si sa-ti iubesti aproapele ca pe tine insuti.
Daca un om spune:
Iubesc pe Tatal Ceresc, dar urasc pe fratele meu,
El minte.
Pentru ca daca el nu iubeste pe fratele sau pe care il vede,
Cum ar putea el sa iubeasca pe Tatal Ceresc
Pe Care nu-L vede?
Acela care iubeste pe Tatal Ceresc,
Iubeste, de asemenea, pe fratele sau.
Sa iubiti, de asemenea, pe straini.
Pentru ca si voi ati fost straini in Egipt.
Se spune de catre lume
Ca este mai buna o masa de ierburi oferita cu iubire
Decat o masa imbelsugata cu carne oferita cu indiferenta.
Cuvintele de iubires sunt ca mierea,
Dulci sufletului si sanatoase oaselor.
Cuvintele sunt in gura omului ca apele de adancime
Si izvorul iubirii este ca o fantana arteziana.
Legea Sfanta iti cere
Sa actionezi cu dreptate, si sa iubesti cu compasiune,
Si sa mergi umil impreuna cu ingerii.
Astfel, noi vom sti ca Ingerul Iubirii
Salasluieste in noi
Cand iubim pe Tatal Ceresc
Si-I respectam Legea.
O, Iubire Gratioasa!
O, Creator al Iubirii!
Reveleaza-ne cele mai minunate cuvinte
Prin constiinta Ta Divina care traieste in noi!
Spune Copiilor Luminii
Care cultiva pamantul in Gradina Fraternitatii:
Sa respecte pe toata lumea.
Iubeste intreaga Fraternitate.
Supune-te Legii.

din manuscrisele pierdute ale fraternitatii eseniene

Cristian Turcanu,Sufletul-puntea dintre viata si spirit

Am observat de-a lungul timpului că toată lumea are o părere foarte bună despre Viaţă. Este lăudată de poeţi, de filosofi, de oamenii de rînd şi chiar de către preoţi. Este protejată de legi, de organizaţii naţionale şi internaţionale, de instituţii mai mari sau mai mici. Îi plîngem pe cei care mor şi ne plîngem ori de cîte ori viaţa noastră este în pericol. Manifestăm o grijă exagerată faţă de menţinerea vieţii şi o frică teribilă faţă de moarte. Pe ce se bazează asemenea atitudini şi credinţe răspîndite la scară planetară? Este o întrebare la care foarte puţini au căutat un răspuns care să iasă din sfera filosofico-poetică sau a rigurozităţii pur ştiinţifice. De fapt, ştiinţa nici măcar nu are dreptul să enunţe un răspuns, pentru că i-au rămas încă foarte multe lucruri de explicat din domeniul vieţii.

Căutînd răspunsul în miturile cosmogonice de pretutindeni, adeseori ne-am pierdut în hăţişul de elemente secundare, specifice şi nespecifice, care au modificat traiectoria observaţiilor suficient de mult pentru a se insista pe detalii insignifiante de ordin ritualic sau „decorativ”, ceea ce a condus mai departe la pierderea din vedere a esenţialului sau complicarea răspunsului pînă la limita inferioară a utilităţii sale.

Indiferent de poziţia de pe care privim alcătuirea sau originea omului, două elemente sînt de netăgăduit: materialitatea şi conştiinţa de sine. În cazul viului prin materialitate trebuie să înţelegem de fapt materia vie, adică Viaţa, iar prin conştiinţa de sine vom înţelege manifestarea sau prezenţa Spiritului. Deci, omul este în acelaşi timp Viaţă şi Spirit. Prin trupul său, omul aparţine vieţii, iar prin conştiinţa de sine aparţine Spiritului, adică transcendenţei.

Ceea ce face cu putinţă conexiunea dintre cele două aspecte complementare, care în mod normal nu se pot întîlni niciodată, este sufletul. Astfel, sufletul aparţine deopotrivă Vieţii şi Spiritului, avîndu-şi rădăcinile atît în materie cît şi în Spirit. Unii oameni au cercetat preponderent sorgintea materială a sufletului şi au dezvoltat unele ştiinţe cum ar fi psihologia, psihanaliza, psihiatria şi altele, iar alţii au studiat rădăcinile transcendente ale sufletului şi au dezvoltat o serie de sisteme filosofice de ordin metafizic sau doctrine religioase de o mai largă sau mai restrînsă răspîndire. Dubla sorginte a sufletului este singura prezumţie care poate să unifice cele două opinii divergente şi să acopere astfel întreaga paletă de manifestări ale sufletului uman. Ca atare, mişcîndu-se între Materie şi Spirit, sufletul poate să cunoască un proces evolutiv. În forma sa cea mai rudimentară, el este chiar energia vieţii, este „suflarea de viaţă”, este principiul care animă materia. Pe măsură ce sufletul evoluează, permite, pe de o parte, dezvoltarea unor forme tot mai complexe pentru organismele vii, iar pe de altă parte, conduce la apariţia Conştiinţei de Sine. În forma sa cea mai evoluată, sufletul se identifică total cu Spiritul Pur sau, altfel spus, Conştiinţa de Sine se universalizează, devenind tot mai mult independentă faţă de forma corporală sau de suportul material care a „găzduit-o” şi a ajutat-o să se dezvolte un timp. Apariţia conştiinţei de sine devine astfel o răscruce importantă în procesul de evoluţie a sufletului. Mai trebuie remarcat faptul ca pe măsură ce sufletul evoluează, el nu se retrage din formele sale inferioare de manifestare ca şi cum ar pleca dintr-un loc într-altul, ci doar se transformă şi se îmbogăţeşte cu noi aspecte. Adică funcţia sa de bază, aceea de a anima materia, de a da şi de a menţine viaţa, rămîne valabilă pînă la atingerea celei mai înalte trepte de evoluţie. Pînă la apariţia conştiinţei de sine, sufletul are ca funcţie principală şi unică totodată, manifestarea şi menţinerea Vieţii. După apariţia Conştiinţei de Sine apare treptat încă o funcţie fundamentală şi anume, revelarea Spiritului sau dezvoltarea Conştiinţei individuale pînă la decondiţionarea totală. Astfel, omul ca unica făptură cunoscută înzestrată cu Conştiinţă de Sine, îşi va împărţi sufletul între Viaţă şi Spirit, şi întreaga lui existenţă va fi o luptă continuă între cele două tendinţe antagoniste.

Viaţa este un dar divin, însă realizarea beatitudinii sau a fericirii la superlativ presupune să lupţi tocmai împotriva vieţii. Ca să nu mai filosofăm poeticeşte, trebuie să înţelegem cîteva lucruri foarte simple.

• Viaţa este un dar divin.
• Viaţa are drept scop menţinerea şi perpetuarea vieţii.
• Orice făptură vie acţionează inconştient pentru atingerea scopului vieţii. Acest lucru se face pe baza unor programe foarte riguroase şi solide, înscrise în codul genetic al fiecărei specii.

Dintre toate vieţuitoarele, omul este înzestrat cu Conştiinţă de Sine, adică el a devenit conştient de faptul că este înzestrat cu Conştiinţă, cu Spirit, cu Scînteie Divină, sau că are o Natură Superioară. Datorită acestei duble înzestrări (cu Viaţă şi Conştiinţă de Sine) omul se plasează la confluenţa a două forţe antagoniste. Iniţial, conform textelor religioase, înzestrarea cu Spirit l-a plasat pe om deasupra tuturor creaturilor. Ca Spirit pe deplin revelat era nemuritor, pentru că spiritul lui era capabil să-şi subordoneze instinctele şi programele Vieţii. După ce „a mîncat din fructul oprit”, omul a dobîndit un corp muritor şi a fost îmbrăcat în „haine de piele”, adică Spiritul din el s-a ocultat şi tronul a fost ocupat de Viaţă. Acum tot ceea ce-i este necesar pentru viaţă trebuie să-şi extragă cu „sudoare” prin muncă în cîmpul materialităţii. La unii oameni, încetul cu încetul, puterea spiritului se face din nou simţită şi sufletul lor tînjeşte din nou spre libertatea edenică. Pentru a ajunge aici trebuie să-şi supună toate instinctele Vieţii, trebuie să-şi elibereze conştiinţa de forma sa corporală şi materială, şi acest lucru se face, cel mai adesea, tocmai prin lupta crîncenă împotriva Vieţii, adică a automatismelor şi mecanicităţii ei. Desigur că poeţii au cîntat viaţa, au preţuit-o, au cîntat tot ceea ce susţine împlinirea scopului vieţii, adică ceea ce este legat de menţinerea şi perpetuarea ei. Am ajuns să preţuim tot ceea ce susţine acest scop: relaţiile cu oamenii, economia, instituţia familială şi cea statală, sexualitatea etc. Însă scopul nostru ca oameni este de fapt desăvîrşirea sufletului, libertatea deplină a conştiinţei, redobîndirea stării primordiale. Viaţa şi-a construit prin oameni ideologii care să-i susţină scopul, a construit orînduiri sociale şi legi adecvate, şi permanent a căutat să „îmblînzească” orice religie pentru a-l menţine pe om în subordinea ei, astfel încît să nu-i trezească prea mult setea de libertate. De aceea este necesar ca orice religie să fie „scuturată” din cînd în cînd, pentru că imediat după ce apare un profet sau chiar un Fiu al lui Dumnezeu, oamenii caută să-i „îmblînzească” învăţăturile, pentru a fi pe placul lor şi pentru ca poftele Vieţii să nu-şi piardă cumva supremaţia în faţa Spiritului. De fapt, demonii fac acest lucru, deoarece ei nu pot controla omul şi nu-şi pot exercita setea de putere decît atît timp cît în om încă nu s-a trezit sufletul, încă nu s-a atins libertatea deplină a Conştiinţei.

Conştientizarea acestui lucru nu presupune neapărat lupta făţişă cu Viaţa, ci doar preţuirea Spiritului şi împlinirea scopului său, acela de a se revela pe sine. Redobîndirea stării paradisiace nu se face neapărat prin refuzarea Vieţii şi a fericirii pe care ţi-o pot aduce elementele vieţii, adică simţurile şi „carnea” în general. Ascetismul a fost calea părinţilor pustiei din primele secole ale creştinismului. Mai este şi acum calea călugărilor, dar nu a tuturor. Nu toţi oamenii îşi pot trezi sufletul doar renunţînd la cîntec, la frumuseţe, la joc. Ba chiar se poate ajunge la rezultatul opus - închistarea şi alienarea sufletului. Evoluţia umanităţii ne arată că nu este obligatoriu să se renunţe la aceste lucruri, ci doar să punem pe primul loc în preocupările noastre redobîndirea libertăţii depline a Conştiinţei. Dacă poţi să te gîndeşti la Dumnezeu cu aceeaşi intensitate şi smerenie pe care le ai de obicei atunci cînd eşti în Biserică şi în timp ce faci dragoste, sau în timp ce dansezi sau cînţi, nu mai este nimic rău în sexualitate, în joc sau în cîntec. Înlocuirea scopului Vieţii cu cel al Spiritului este cel mai dificil lucru care trebuie înfăptuit de om. Odată reuşit acest lucru, totul se transformă într-un imens paradis. Înlocuirea scopului Vieţii cu cel al Spiritului nu se realizează printr-un anumit act mecanic, ca şi cum ai schimba poziţia a două vaze între ele. Viaţa nu renunţă uşor la scopul ei. Dacă a fost „detronată” va căuta prin toate mijloacele să-şi redobîndească regatul. De multe ori Viaţa şi Spiritul se vor succeda la conducere înainte de a se instaura ordinea de drept. Viaţa adeseori se foloseşte de o mare artă a războiului pentru a se proteja - caută să cîştige fără să lupte. Ea poate lăsa Spiritului senzaţia că este conducător, aşa cum un adult poate să-şi lase fiul să se joace de-a Împăratul, şi avem de-a face cu categoria fariseilor oricărei religii. Atît timp cît Omul crede că este condus în viaţă de puterea Sufletului, scopul Vieţii este la adăpost şi se împlineşte pe nevăzute. Chiar dacă omul respectiv se crede "spiritual", el este în continuare dependent de nevoinţele de bază: adăpost, hrană, sex, imagine pozitivă în ochii oamenilor, de o viaţă liniştită, de micile plăceri senzoriale, este încă atras de bogăţie şi faimă etc.

Apoi, mai trebuie să înţelegem despre suflet că el oricum evoluează în conformitate cu unele procese naturale, avînd drept scop revelarea completă a Spiritului, indiferent dacă noi susţinem deocamdată sau nu acest deziderat al lui. Este greşită, după opinia mea, şi atitudinea celor care reneagă orice drept al Vieţii şi implicit al trupului în faţa Spiritului. Mortificîndu-se, nu obţin întotdeauna revelarea Spiritului sau, altfel spus, desăvîrşirea sufletului. Ca de obicei, calea de mijloc este cea mai sănătoasă. Trebuie să avem grijă de Viaţă, dar să fim preocupaţi de Spirit. Adică, ceva de genul „nu trăim ca să mîncăm, ci mîncăm ca să trăim”. Preocuparea constantă de a permite evoluţia sufletului nostru, va atrage după sine crearea condiţiilor optime de menţinere a Vieţii. Treptat, sufletul se va elibera într-o măsură din ce în ce mai mare de condiţionările Vieţii întrupate, reuşind să treacă sub controlul voinţei individuale instincte din ce în ce mai puternice. Aici nu este vorba de anihilarea instinctelor, ci pur şi simplu de trecerea lor sub controlul voinţei, ceea ce se obţine prin conştientizarea naturii lor intime, adică printr-o lărgire a conştiinţei de sine în domeniile subconştiente ale Vieţii. Pătrunderea tot mai adîncă a Conştiinţei în natura inconştientă a Vieţii, este cu putinţă numai şi numai dacă sufletul s-a avîntat într-o aceeaşi măsură spre înălţimile Spiritului. Cu cît sufletul unui om poate să urce mai sus, cu atît va putea să coboare mai jos. În extremis, cele două direcţii opuse vor converge către un singur punct, originea a tot ceea ce există, Conştiinţa Supremă sau Dumnezeu.

Revenind la ideea iniţială a articolului, atît timp cît în om Conştiinţa de Sine este încă foarte „îngustă”, în el vor predomina aspectele inconştiente ale sufletului adică instinctele fundamentale ale Vieţii, iar cel mai important dintre ele este instinctul de conservare, instinct care nu ţine cont de gradul de cultură la care a ajuns un om sau de civilizaţia căruia îi aparţine. Pe măsură ce Conştiinţa de Sine se dezvoltă spre forme din ce în ce mai înalte, ea va depinde din ce în ce mai puţin de condiţionările materiale, mai concret, de forma sa corporală. Astfel, omul va putea să pună mai presus de propria sa viaţă, la un moment dat, alte idealuri. Desigur, că la început acest lucru se petrece cel mai adesea doar la nivel declarativ, pentru că mulţi se răzgîndesc atunci cînd într-adevăr trebuie să plătească cu viaţa susţinerea anumitor cauze sau, altfel spus, nu este chiar atît de simplu să controlezi instinctul de conservare sau frica de durere, însă este bine de ştiut că sînt destui care reuşesc. Un progres real în evoluţia sufletului este întotdeauna evidenţiat pe de o parte de detaşarea faţă de nevoinţele de bază cum ar fi: hrană, adăpost, plăceri senzoriale şi, pe de altă parte, de preocuparea constantă faţă de împlinirea idealurilor spirituale.

Preocuparea excesivă faţă de menţinerea Vieţii, arată întotdeauna un suflet care abia a ajuns la nivelul Conştiinţei de Sine. Abia dacă a făcut primii paşi de unul singur. Există încă multe temeri, există multă inerţie, dar setea de libertate va fi din ce în ce mai intensă. Iar un suflet însetat de libertate este premiza cea mai solidă a evoluţiei sale. Din păcate sufletele celor mai mulţi dintre noi încă nu sînt însetate de dragoste sau de libertate, ci de tot felul de plăceri care provin din cîmpul Vieţii. După ce vom vedea că toate plăcerile „costă”, adică după ce vom înţelege prin experienţa noastră directă, că plăcerea si suferinţa se livrează întotdeauna împreună, (se dau la pachet în magazinele Vieţii), vom căuta să obţinem bucuria si fericirea de care avem nevoie din grădina Spiritului. Aici nu există dualitate. Există doar bucurie, doar beatitudine si o poţi lua fără să plăteşti, te poţi bucura de toate roadele acestei grădini fără nici o plată. Trebuie doar să ajungi aici!

Cristian Turcanu,Legea iubirii-legea vietii

fragment din cartea Arta de a trai de Cristian Turcanu

Iubirea este legea vietii. Iubirea este chiar viata. Ceea ce mentine unitatea creatiei este legea iubirii. "Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti" este porunca Vechiului si Noului Testament. Si aceasta porunca este o consecinta a legii unicitatii. Nu exista nimic in intreaga lume care sa fie diferit de tine - si atunci de ce sa nu-l iubesti?

Odata, la un intelept vine un tanar sceptic care il pune la incercare dandu-i sa bea o cana cu var in loc de lapte. Inteleptul o bea fara sa spuna nimic, iar tanarul incepe sa rada spunand: "Ce intelept este acela care nu poate deosebi laptele de var nici dupa ce l-a gustat?"; inteleptul nu a spus nimic, dar dupa foarte putin timp, tanarul incepe sa se vaite de o puternica durere de stomac. Inteleptul ii spune: "Ar fi trebuit sa stii ca intre tine si mine nu este nici o deosebire". Poporul nostru a sintetizat aceasta unitate a tuturor fiintelor, unitate care poate fi perceputa prin forta iubirii, in urmatoarele cuvinte: "Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face".

Pe de alta parte, iubirea reprezinta cea mai eficienta modalitate de a ajunge la cunoasterea legii unicitatii. Iubind tot ce te inconjoara, incepi sa intrevezi esenta tuturor lucrurilor, esenta care este de aceeasi natura ca si Dumnezeu.

Nu exista virtute mai inalta decat iubirea. Nu exista cunoastere mai profunda decat iubirea si nici religie mai inalta decat iubirea pentru ca ea este Adevarul, este insusi Dumnezeu. In orice particica a Creatiei Sale, poti intelege profund Iubirea Sa. In interiorul unui atom poti sa descoperi legea iubirii, in structurarea unei galaxii poti sa descoperi aceeasi lege a iubirii. Nimic nu exista in acest Univers care sa nu fie patruns de iubire.

Nu-i doar o metafora atunci cand spun ca legea atractiei universale este doar un aspect al legii iubirii.

Swami Shivananda spunea urmatoarele cuvinte: "Ura este cea care desparte om de om, natiune de natiune, tara de alta tara. Mandria si egoismul sunt cele care dezbine un om de altul".

Ura, mandria si egoismul sunt creatii mentale. Toate acestea sunt produsele necunoasterii, ale ignorantei. Ele nu pot rezista in fata iubirii pure. Ura aduce cu ea tot ura. Iubirea aduce in schimb iubire. Frica da nastere fricii. Aceasta este o lege cosmica imuabila (este legea rezonantei). Este o tendinta naturala a iubirii, a puterii lui Dumnezeu sa guverneze pe acest Pamant, cucerind toate fortele urii si ale necuratului.

A fi in afara iubirii inseamna, practic, a fi in afara vietii. Cine a incetat sa mai iubeasca, acela a si murit deja.

La fel cum o familie nu este unita decat prin forta iubirii, la fel intreaga creatie este unita prin aceeasi forta a iubirii.

Cristian Turcanu-Despre iubirea adevarata

fragment din cartea Arta de a trai de Cristian Turcanu

“A iubi este insasi legea vietii, asa cum reiese din articolul legea iubirii. Este una dintre cele mai sublime actiuni pe care o poate realiza o fiinta umana. Iubirea poate sa insoteasca toate celelalte acte fundamentale ale noastre. Daca invatam plini de iubire (cu pasiune) vom memora si vom intelege mult mai usor. Daca ascultam cu iubire, vom auzi mai multe si mult mai bine. Daca vorbim cu dragoste, cuvintele noastre vor capata o forta neinchipuit de mare. Daca vom adormi cu dragostea in suflet, somnul nostru va fi odihnitor si profund ca al unui copil. Daca vom gandi atunci cand suntem plini de iubire, gandurile noastre vor capata profunzime si stralucire. Gandurile care se cladesc prin iubire vor fi mai luminoase decat razele soarelui si mai patrunzatoare decat sagetile lui Arjuna.”

 “Toate acestea si multe altele apar atunci cand iubirea este prezenta in fiinta noastra.

A iubi inseamna a trai viata celuilalt. Sa uiti de tine si sa te daruiesti cu totul celuilalt fara a astepta vreodata ceva in schimb, aceasta este adevarata iubire care te inalta si te purifica de tot ce e murdar in lumea aceasta.

Dumnezeu este iubire. Cand facem loc iubirii in sufletul nostru, practic ii facem loc lui Dumnezeu insusi. Pentru ca iubirea sa poata intra in noi, egoul trebuie sa plece. Daca intra egoul, iubirea pleaca. Daca pleaca egoul, intra iubirea. Un om egoist nu va putea sa iubeasca. Egoul si iubirea se exclud reciproc, tot asa cum finitul nu poate sa se compare cu infinitul, tot asa cum intunericul nu poate fi acolo unde este lumina.

Cei mai multi se plang ca nu sunt iubiti. Multi imi spun: "L-am iubit din toata inima, iar el nu mi-a raspuns niciodata iubirii". Dar daca l-ai iubit cu adevarat, de ce suferi ca el nu te-a iubit? Nu stiti oare ca iubirea adevarata nu asteapta NICIODATA, dar absolut niciodata, NIMIC in schimb?Ea este fericita ca se poate manifesta, ca se poate darui. Atat timp cat suferiti din cauza iubirii inseamna ca inca nu ati cunoscut iubirea adevarat.

Daca Dumnezeu ar conditiona iubirea Sa de dragostea noastra pentru El, am sucomba cu totii intr-o clipa.

Iubirea inseamna daruire totala, inseamna uitare de sine. Si, asa cum se intampla in lumea spirituala, plina de paradoxuri,. abia atunci cand vom uita de sine vom incepe sa ne reamintim de SINE.

Atat timp cat tu ceri ceva in schimbul iubirii tale, inseamna ca nu ti-ai depasit egoul. Cum poate sa incapa nelimitatul in ceva limitat? Atata timp cat suntem egotici, iubirea noastra nu este iubire. Este altceva ce seamana cu iubirea, dar nu este iubire. Poate fi atractie sexuala, poate fi mila, poate fi respect, poate fi nevoia de a proteja sau de a fi protejat, dar nu este iubire. Pe toate acestea, noi le numim iubire, dar ele nu sunt altceva decat reflexe limitate ale iubirii nelimitate.

Sa invatam sa iubim cu adevarat, fara a cere vreodata ceva in schimbul iubirii noastre. Ba dimpotriva, sa ne bucuram ca ni se permite sa manifestam iubirea. Par nebunesti aceste cuvinte astazi cand o asemenea iubire este aproape de negasit. N-o mai intalnim nici in filme (nici macar in filmele de desene animate). Dar atata timp cat cineva o mai pomeneste si isi doreste din toata inima sa o manifeste, mai exista o speranta ca ea sa renasca. Iubiti-va din toata inima pe voi insiva si nu va fie rusine de aceasta iubire. Foarte multi oameni se urasc pe ei insisi, de cele mai multe ori fara un motiv real, doar din plictiseala sau o ignoranta crasa. Iubiti-va asa cum sunteti daca doriti sa va transformati. Nu asteptati sa va transformati pentru a ajunge sa va iubiti, pentru ca nimic nu poate fi transformat in bine, in lipsa iubirii.

"Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti", dar cum sa-ti iubesti aproapele cand tu nu te iubesti pe tine insuti?

Asa cum te ingrijesti de propria ta viata, ingrijeste-te de viata tuturor si atunci viata ta va capata o dimensiune sublima.

Multi sunt de acord ca iubirea adevarata e minunata si ma intreaba cum sa ajunga la ea. Ea este deja in voi, nu exista nici o reteta magica a iubirii pure. Daruirea de sine, sacrificiul total, rugaciunea si Gratia Divina te vor conduce cu siguranta acolo unde doresti, dar trebuie sa doresti asta din toata inima ta, din tot cugetul tau si din tot sufletul tau.”

Nichita Stanescu-Poveste sentimentala

Pe urma ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stateam la o margine-a orei,
tu - la cealalta,
ca doua toarte de amfora.
Numai cuvintele zburau intre noi,
inainte si inapoi.
Virtejul lor putea fi aproape zarit,
si deodata,
îmi lasam un genunchi,
iar cotul mi-infigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinata
de caderea vreunui cuvint,
ca pe sub laba unui leu alergind.
Cuvintele se roteau, se roteau intre noi,
inainte si inapoi,
si cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, intr-un virtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.

Nichita Stanescu-Viata mea se ilumineaza

Parul tau e mai decolorat de soare,
regina mea de negru si de sare.

Tarmul s-a rupt de mare si te-a urmat
ca o umbra, ca un sarpe dezarmat.

Trec fantome-ale verii în declin,
corabiile sufletului meu marin.

Si viata mea se ilumineaza,
sub ochiul tau verde la amiaza,
cenusiu ca pamantul la amurg.
Oho, alerg si salt si curg.

Mai lasa-mă un minut.
Mai lasa-mă o secunda.
Mai lasa-mă o frunza, un fir de nisip.
Mai lasa-mă o briza, o unda.

Mai lasa-mă un anotimp, un an, un timp.

Octavian Paller-Avem timp

Avem timp pentru toate.
Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta - murim.
Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua !!
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
Restul ... depinde de ceilalti.
Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pase.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
Ci PE CINE ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete
Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti
Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie
Indiferent de consecinte
Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am DREPTUL sa fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau
Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta
Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu
Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fii iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta
personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc
Si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe in viata
Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.
Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l ajuta.
Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede ...
Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile.
Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit.

Nicolae Labis-Am iubit..

Am iubit de când mă ştiu
Cerul verii, străveziu,
Despletitele răchite,
Curcubeiele pe stânci
Ori pădurile adânci
Sub ger alb încremenite.
Mi-a fost drag pe bărăgane
Să văd fetele morgane
Ori pe crestele din munte
Joc de trăsnete rotunde,
Scurgerea cocorilor,
Pacea înălţimilor,
Semeţia pinilor
Plini de scama norilor.

Am iubit iubirea pură,
Floare roşie pe gură
Şi în inimă arsură,
În priviri zăpezi candide
Şi-n piept voci necontenite.

M-a înfiorat ades
Tot ce gândurile ţes:
Pe al filelor polei
Dansuri repezi, legănate,
De pe arcuri înstrunate,
Săgetarea de idei...

Toată-această măreţie
Ne-a fost dată din vecie...

Nicolae Labis-Primele iubiri

2 Mi-am tăiat în suflet temple,
Chip cioplit s-aşez în ele,
Cerbii mei au să-l contemple
Adunaţi sub ploi de stele.

Brazii mei înalţi şi plopii
Sub poleiuri de zăpadă,
Înmulţit în mii de copii,
Chipul tău au să ţi-l vadă.

Iar izvorul înserării
Oglindi-va-n ape pale
Arcul strâns al cugetării
De pe bolta frunţii tale.

Peste stânci mi s-or desprinde
Flăcări verzi, când ai să treci,
C-o privire vei aprinde
Roua ierbii mele, reci.

Dacă alte lumi, plecată
Cu-ai tăi paşi ai să alinţi,
Îţi va fi şi-atunci păstrată
Urma paşilor fierbinţi.

Căci foşnindu-ţi unduirea
Calma-a palmelor subţiri,
Mi-a stins până şi-amintirea
Trecătoarelor iubiri.

Doar o singură iubire
Lâng-a ta o mai păstrez -
Este prima mea iubire,
Ea mi-a dat în viaţă-un un crez.

Ea, al vieţii mele soare,
Încălzi-va din senin
Toate cântecele care
Ţie am să ţi le-nchin.

4
Mergeam tăcuţi alături, străini, odinioară
Şi presimţeam că astăzi voi fi îndrăgostit
De faţa ta curată ca zorile de vară,
De părul tău de aur împletit.

Dar nu ştiam că nimeni n-are să poată şterge
Văpăile din inimi, acest pojar nestins,
Că pe cărări de sticlă alături ne vor merge
Ideile, îmbrăţişate strâns.

Că prins de-o vrajă nouă şi-atotcuprinzătoare
Voi părăsi boema cu gustul ei amar,
Că vinul, deşi-mi place când scapără-n pahare,
Mă va-mbia din ce în ce mai rar.

Văzusem frumuseţea privirilor semeţe,
Izvoare de lumină, de umbre şi scântei,
Dar bănuisem numai adânca frumuseţe
De dincolo de ochii mari şi grei,

Ce mai târziu, prin lupte lăuntrice-am aflat-o
Şi-o aflu-n întregime în fiecare zi
Iluminându-mi viaţa cu flacăra-i curată
Fără de care n-aş putea trăi.

5
Steaua polară pe cer, departe,
În scurgerea timpului nu are moarte
Statornic arde în orice seară,
Capăt de osie, steaua polară.
Stelele, luminile, roiuri astrale
Se-nvârt în jurul osiei sale.
Sobră-armonie pururea vie,
Nezdruncinată putere-n tărie.

Osie-a luminilor, dacă te-ai rupt,
Lumile cad huruind dedesubt,
Ca-nvălmăşite de tari alcooluri
Lumile cad fulgerate în goluri!
Îngrozitoare schimbare atunci:
Floarea vulcanilor creşte din pungi,
Pale se sting ale luncilor flori,
Mori, vegetaţie, suflete, mori.

Arde o stea între multele stele,
Arde pe ceruri şi pe drapele,
Capăt de osie - roşie stea -
Osia trece prin inima mea.
Lumea-mi se-nvârte pe osia dură
În anotimpuri de frig şi căldură,
Şi când furtunile mă bântuiesc,
Cerbii şi vulturii mei o privesc.

Dacă s-ar frânge osia mea,
Cerbii şi vulturii mei ar zbura,
Spre alte lumi ar zbura şi-ar ţipa,
Dacă s-ar frânge osia mea.
Ar năvăli pustiirea secretă,
Cântecu-ar prinde scrâşnet de cretă,
Cerbii şi vulturii mei ar zbura,
Dacă s-ar frânge osia mea.

Osia mea-i doar o parte, ştiu bine,
Osia mare trece prin mine,
Osia este numai o parte
Din marea osie, fără de moarte.
Osia mea nu se frânge nicicând,
Trece prin miezul acestui pământ,
Pe ea, iubito, sunt lumile noastre,
Două planete, mărgele albastre.

Mihai Eminescu-Din valurile vremii

Din valurile vremii, iubita mea, răsai
Cu braţele de marmur, cu părul lung, bălai
Şi faţa străvezie ca faţa albei ceri
Slăbită e de umbra duioaselor dureri!
Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei,
Femeie între stele şi stea între femei
Şi întorcându-ţi faţa spre umărul tău stâng,
În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng.

Cum oare din noianul de neguri să te rump,
Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump,
Şi faţa mea în lacrimi pe faţa ta s-o plec,
Cu sărutări aprinse suflarea să ţi-o-nec
Şi mâna friguroasă s-o încălzesc la sân,
Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o ţin.

Dar vai, un chip aievea nu eşti, astfel de treci
Şi umbra ta se pierde în negurile reci,
De mă găsesc iar singur cu braţele în jos
În trista amintire a visului frumos…
Zadarnic după umbra ta dulce le întind:
Din valurile vremii nu pot să te cuprind.