De cînd mă ţin minte am fost frămîntat
de gîndul la dragoste. Dragostea mi s-a descoperit măreaţă şi gingaşă în
persoana mamei mele, aşa că pot spune că m-am născut în dragoste şi am fost
însoţit de dragoste de-a lungul întregii mele vieţi. Am suferit de fiecare dată
cînd am simţit că dragostea lipseşte.
A nu mai fi iubit, pentru mine, înseamnă
a nu mai exista. In copilărie, cînd făceam vreo răutate, mămica mă împingea
uşor cu mîna şi îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc!" Cine
poate spune ce trăiam eu atunci? Abia acum îmi dau seama că atunci mă pogoram
în iad, în iadul inimii mele de copil, în iadul în care s-a pogorît Adam după
ce a căzut din dragostea lui Dumnezeu. Atunci începea să-mi tremure buza şi eu
rămîneam ţeapăn în faţa mamei cu mîinile în jos, cu pumnii strînşi, pînă cînd
îmi făcea semn să vin şi mă lua în braţe. Atunci izbucneam în plîns. Şi plîngea
şi ea. Simţeam că moartea în care m-am cufundat prin refuzul mamei a încetat şi
mă întorceam la viaţă prin mărturisirea iubirii ei.
N-am avut parte să mă nasc într-o
familie credincioasă, ca să fiu educat în dragostea lui Dumnezeu, dar Dumnezeu
a avut grijă ca încă din primele zile ale vieţii mele conştiente să înţeleg că
fără dragoste nu se poate nimic. Tot ce există există din dragoste şi pentru
dragoste, în măsura în care iubim, ne umplem de rost şi ne aflăm locul în
această lume făcută de Dumnezeu.
Dragostea pe care o revărsăm asupra
oamenilor este ca o lumină care descoperă lucrurile aflate pînă atunci în
întuneric. Prin iubire cunoaştem şi vedem pe celălalt în adevărata lui lumină.
Numai iubirea este văzătoare. Dacă cineva vrea să ştie ce înseamnă să fii
văzător cu duhul, trebuie să ştie că asta înseamnă să iubeşti.
Cînd iubeşti, pînă într-atît te
dăruieşti, pînă într-atît doreşti să intri în voia celui iubit, încît ajungi să
te identifici în gîndurile lui, să-l retrăieşti în propria ta inimă, în
propriul tău trup, în propria ta răsuflare, încît cel iubit dintr-odată ţi se
descoperă, în întregimea sa, în tine însuţi, ca tine însuţi.
Iubirea se îmbracă în cel iubit ca
într-o haină. In această identificare ne descoperim unii pe alţii în Hristos.
Aceasta este starea din care Apostolul Pavel a putut să zică: „Nu mai trăiesc
eu, ci Hristos în mine". In iubire Hristos Se descoperă în trupurile şi în
sufletele noastre şi noi simţim că aparţinem numai Lui. Iubirea este
atotcuprinzătoare şi sufletul simte că numai moartea o poate descoperi [revela]
în măreţia şi în lumina e,i nesfîrşită, moartea ca pecete a dăruirii totale şi
fără de întoarcere, aşa cum ni s-a descoperit în jertfa lui Hristos pe Cruce.
De aceea nu este dragoste mai mare decît
a-ţi pune viaţa pentru aproapele tău, decît a muri. Nici înţeleptul Solomon n-a
găsit să compare dragostea cu altceva decît cu moartea, cînd zice că „dragostea
ca moartea e de tare" (Cîntarea dntărilor). Ne punem viaţa pentru
aproapele nostru ori de cîte ori iertăm celor ce ne greşesc. A ierta înseamnă a
renunţa la tine însuţi, la dreptul tău, la dreptatea ta pentru a îndreptăţi pe
cel ce ţi-a greşit, înseamnă să mori tu pentru a lăsa pe altul să trăiască.
Cu alte cuvinte, a ierta înseamnă să
re-întorci la viaţă, să dăruieşti viaţă. în aceasta ne facem asemenea cu
Dumnezeu.
Ca să înţelegem mai bine ce facem atunci
cînd iertăm, trebuie să avem în minte parabola evanghelică despre femeia prinsă
în adulter. De fiecare dată cînd nu iertăm - ucidem cu piatra inimii noastre,
dar cînd iertăm - dăruim viaţă. Ce măreţ lucru este a ierta!
In strădania mea de a înţelege dragostea
şi de a o explica, la un moment dat am înţeles, în adîncul făpturii mele
stăpînite de moarte şi de păcat, că prin nimic nu mi s-a descoperit mai mult,
mai desăvîrşit, mai aproape şi mai pe înţeles iubirea lui Dumnezeu decît prin
iertarea pe care mi-a dăruit-o şi mi-o dăruieşte. Niciodată nu m-am simţit mai
iubit, mai fericit, mai nou, mai deplin, mai puternic şi totodată mai cuminte
şi mai smerit decît atunci cînd am fost iertat pentru greşalele mele.
Totodată, căutînd să împlinesc porunca
Acestui Dumnezeu plin de iertare - la ceea de a ierta la rîndul meu pe
aproapele meu -, mi-am dat seama cît de greu îmi vine să iert, cîtă durere şi
cîtă renunţare trebuie să simt, durere care mă apropie de moarte, care mă
omoară pe mine pentru a da loc celuilalt să trăiască. Atunci am zis că a iubi
înseamnă a ierta, a ierta nu o faptă care este sau ni se pare greşită, ci a
ierta adînc şi necontenit, a ierta o dată şi pentru totdeauna tot răul care se
ridică împotriva noastră, avînd întotdeauna vie revelaţia durerii şi a
stricăciunii în care s-a adîncit făptura prin despărţirea de Dumnezeu.
Gîndurile pe care le-am încălzit în
inima mea, gînduri care mi-au ajutat să ies din deznădejdea care de multe ori
mă cuprinde şi să mă repună în faţa lui Dumnezeu după fiecare cădere, le-am
împărtăşit în cele cîteva conferinţe pe care le-am rostit în diferite locuri la
invitaţia celor care au ţinut să mă audă. Mărturisesc disconfortul şi jena pe
care o am atunci cînd sînt rugat să vorbesc unei adunări, jenă care nu vine decît
din conştientizarea faptului că nu sînt un bun vorbitor şi că mulţi pleacă
dezamă giţi după ce mă aud, lăudînd cărţile pe care zic că le scriu mult mai
bine. Trebuie să recunosc că sînt un rob al stărilor mele sufleteşti, că nu-mi
fac niciodată „temele" (că nu mi le făceam nici la şcoală) şi că merg în
faţa lumii ca în faţa plutonului de execuţie, neştiind dinainte ce voi spune.
Mi-am dat seama că atunci cînd vorbesc văd virgulele şi alineatele şi am în
faţa ochilor minţii o coală albă de hîrtie A4.
Mă consolez cu faptul că totuşi nu sînt
un om politic, nici orator de profesie, nici actor şi că zic ceea ce zic din
preaplinul inimii, crezînd ceea ce zic. Nu pot să nu descopăr aici că ceea ce
am vorbit am făcut-o cu gîndul ascuns de a aduna după aceea totul într-o carte.
Acum mă bucur să redau hîrtiei cuvintele vorbite, de unde au fost „luate",
căci aşa ele apar mai limpezi şi mai uşor de urmărit, deşi nu sînt decît o
stenogramă a discursurilor pe care mie însumi nu-mi place să le reaud. Imi
rămîne să regret numai faptul că oamenii păstrează aceste înregistrări şi le
dau de la unii la alţii.
Mă bucur mai ales că ceea ce am avut de
împărtăşit la acest moment al vieţii mele nu este o simplă experienţă
personală, ci că am putut să spun cuvinte pe care de-a lungul a şase ani le-am
auzit în chilia Părintelui nostru Selafiil de la Noul Neamţ. Aşa socotesc că
s-a împlinit cuvîntul Mîntuitorului, Care a zis că cele ce le-am auzit la
ureche vor fi vestite de pe acoperişurile caselor. De fapt, tot ce am spus nu
este decît o meditaţie asupra cuvintelor Părintelui Selafiil - pe care le
rostea tot timpul, aproape neschimbate, ca Evanghelistul Ioan -, aşa cum le-am
înţeles eu pînă acum.
Mulţumesc tuturor celor care m-au ajutat
să fac această carte, trimiţîndu-mi înregistrările sau descărcîndu-le pe
hîrtie.
Conferinţele cuprinse în carte s-au
făcut la invitaţia filialelor ASCOR din localităţile în care am conferenţiat,
cu binecuvîntarea episcopului locului.
Am o bucurie cuminte şi oarecum simţul
unei datorii împlinite punînd înainte această carte. Am vrut ca prin tot ce am
zis şi am scris să laud şi să descopăr în faţa lumii dragostea lui Dumnezeu,
aşa cum mi s-a descoperit ea mie, în negrăita Lui bunătate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu