Pentru a putea ierta,
trebuie să fii asemenea unui Părinte Arhetipal, adică să evoluezi în
înţelepciune, puritate şi forţă emoţională. Cred că cei care găsesc puterea de
a se ierta pot rămâne împreună oricât de mult doresc. Unde se află această
putere? Desigur, se află în iubire. Nu poţi ierta atunci când nu iubeşti, adică
atunci îi când nu ai acces la rezervorul de iubire dinăuntrul tău. În termeni
mai tehnici, nu ai acces la Sine. Când iubirea pentru celălalt este blocată sau
pare a se fi consumat, iertarea devine imposibilă. Oamenii pot trăi zeci de ani
blocaţi în dimensiunea iertării, dar foarte activi în dimensiunea urii şi a
resentimentului.
Ştii ce înseamnă asta? Ştii ce înseamnă
să trăieşti hrănind ostilitatea din interiorul tău? Ştii ce înseamnă să conţii
ura? Să fii mistuit de aversiune şi violenţă pentru ceva ce s-a întâmplat
undeva în trecutul tău? Este ca şi cum ai avea în casă un coş plin de gunoi de
care refuzi să te desparţi, chiar dacă gunoierii trec la fiecare trei zile pe
strada ta […].
A ierta este un fel de a te despărţi de
trecut, un fel de a te elibera, aşa cum pescarul se eliberează de peştii care
putrezesc. Şi cum să te desparţi de trecut dacă nu trăind total în
prezent? A trăi în prezent înseamnă a trăi în ceea ce este aici şi acum, nu în
“ceea ce nu este”, compus din “ceea ce a fost”, respectiv “ceea ce va fi”.
Trăieşti în prezent atunci când accepţi realitatea prezentă, ceea ce se
întâmplă acum. Trăieşti în trecut atunci când respingi realitatea prezentă,
când amintirile te invadează şi trăieşti în ceea ce s-a întâmplat atunci.
Atenţie, acesta e un mod de a-ţi irosi viaţa!
Nu aş putea descrie
mai bine felul în care Prezentul, Sinele, Iubirea şi Iertarea sunt
interconectate. Când trăieşti în prezent, eşti conectat la Sine, deoarece Sinele
este un perpetuu aici şi acum. Fiind conectat la Sine, ai acces la iubirea lui
necondiţionată. Iertarea nu este decât o formă de a iubi! Iertarea se manifestă
natural când trăieşti în prezent. Nu e nevoie de nici un efort, ea doar curge
prin tine. Singurul tău efort constă în a-i spune ‚La revedere” trecutului,
aşa cum un adolescent îşi salută copilăria, iar un adult îşi ia rămas-bun de la
adolescenţă.
Trecutul nu are altă
funcţie în viaţa ta afară de aceea de a stoca faptele existenţei pe care le-ai
întâlnit. Poţi să fii sigur dacă ele sunt în totalitate bune sau rele? De unde
ştii că evaluările tale sunt cele mai bune? De unde ştii că suferinţa pe care
ai traversat-o nu a avut rostul să te împingă spre o conştiinţă mai înaltă şi
spre o viaţă mai bogată, capabilă să conţină şi polul opus? Fii sincer şi
recunoaşte când adopţi punctul de vedere izolat al Eului, aprecierile nu pot fi
corecte. Este ca şi cum ai privi pânza timpului printr-o deschizătură de
dimensiunea unei monede. Îţi poţi măcar imagina complexitatea şi ordinul de
mărime al cauzelor care participă la crearea unui eveniment? De pildă, un
eveniment numit “suferinţa” ta? Şi atunci, ce rost are să rămâi agăţat de un
eveniment din trecut, ale cărui reverberaţii în timp nu le poţi cuprinde? Dacă nu te desprinzi de trecut, nu ai cum să fii liber. Eşti
ca un pilot care rulează avionul pe sol, dar nu îndrăzneşte să se înalţe. Rămâi
legat de pământ. La un moment dat, va fi chiar periculos pentru tine, deoarece
pista are un capăt.
A ierta înseamnă a da drumul
trecutului. Iertarea îţi permite să te înalţi spre cer, adică să mergi mai
departe de capătul pistei. Iertarea te deschide spre noi orizonturi,
inaccesibile celui ce rămâne la sol. Când te înalţi, inima ta se dilată. Când ierţi, inima ta este suficient de largă pentru a-l primi şi
pe celălalt înăuntrul ei. Ataşamentul de trecut îţi contractă inima. Cel care a
greşit nu are loc înăuntrul ei, chiar dacă între timp s-a schimbat, devenind un
alt om. Deoarece tu trăieşti în trecut, nu vei remarca asta. Pentru a observa
eventualele transformări, ar trebui să fii în prezent.
Cine este cel care
aruncă piatra?
Separat de toată
această analiză, dorinţa de a nu ierta indică dorinţa de a
judeca. Cine îţi dă dreptul să judeci? Cine îţi dă dreptul să arunci piatra? A
judeca înseamnă că tu ştii mai bine. Serios, chiar dispui de o
asemenea cunoaştere? Cunoşti din interior experienţa celuilalt sau doar o
interpretezi, trecând-o prin filtrele inevitabil limitate ale minţii tale? A
judeca înseamnă a decide că celălalt nu este într-un anumit fel, anume cel pe
care tu îl consideri dezirabil sau optim. În relaţiile de cuplu sau de familie,
se întâmplă frecvent, însă de unde ştii că felul în care vezi tu lucrurile este
şi cel mai bun? Poate că este cel mai bun pentru tine. Dar de ce ar fi şi
pentru celălalt? Cine îţi dă dreptul să hotărăşti cum trebuie să fie celălalt?
Ştii de ce nu îl laşi pe celălalt să fie
aşa cum este? Pentru că aşa cum este nu se suprapune peste cum vrei tu să fie,
iar asta te doare. Tot ce poţi face este să încerci să suporţi durerea şi să-i
comunici cum ţi-ar plăcea să fie. Nu ai nici un drept să îl judeci şi să îl
schimbi în sensul “bun” din punctul tău de vedere. Viaţa lui îi aparţine lui.
Ştiu, credinţa că viaţa lui îţi aparţine ţie are o savoare aparte, la care nu
poţi renunţa uşor. Dacă nu-ţi place cum este celălalt, spune-i asta şi ajută-l să
se schimbe dacă el doreşte şi te solicită. Creează-i condiţiile pentru
schimbare. Şi nu uita să analizezi beneficiile pe care le ai tu din schimbarea
lui. Fii onest. S-ar putea ca cel care are nevoie de schimbare să nu fie el, ci
să fii tu. Dacă nu eşti suficient de matur, nu-ţi vei asuma această nevoie şi o
vei proiecta asupra lui. Nu cred că vrei să ştii cât de frecvent este acest
mecanism de apărare.
În spatele judecăţii
ar putea sta propriile tale fapte din trecut pentru care nu te-ai iertat. Nu
eşti conştient de această culpabilitate pe care o târăşti după tine şi apelezi
la o modalitate ingenioasă de a scăpa de ea. O atribui celuilalt! Vinovăţia
proiectată şi judecata formează un tot. Dacă cineva în jurul tău a greşit,
aceasta devine o oportunitate pentru tine de a te descotorosi de ostilitatea pe
care o conţineai, dar nu ştiai ce să faci cu ea. Dacă se
acumulase, “destinatarul” nu va înţelege nimic din reacţia ta. Şi este normal,
deoarece reacţia ta exagerată nu are aproape nici o legătură cu el. Acest fel
de judecată te poate antrena pe o spirală a culpabilităţii. Iată cum: ai greşit
undeva şi te simţi vinovat. Nu te poţi ierta şi hotărăşti să te pedepseşti. Dar
nu te poţi nici pedepsi, şi atunci proiectezi vina asupra altcuiva şi îl
pedepseşti pe el. Undeva, într-un colţ al sufletului, realizezi că îl condamni
pe nedrept şi te simţi culpabil. Şi de aici totul se reia.
În opoziţie cu judecata, actul de a
ierta este echivalent cu a refuza să condamni, să sancţionezi şi să cauţi
vinovaţi. În fond, cum îl va face pedeapsa mai bun pe cel care a greşit? Şi ce
alt mesaj transmite pedeapsa, dacă nu acela că imperfecţiunile şi slăbiciunile
îi sunt inacceptabile, iar el nu este demn de a fi iubit?
Psihologic vorbind, un om care este
pedepsit nu devine mai iertător. El devine mai pedepsitor, pentru că asta e
singura lecţie care i se predă. El învaţă că la greşeală se răspunde cu
pedeapsă şi că orice vinovăţie se plăteşte. Acesta e circuitul legii. Legea se
întemeiază pe frică. Iertarea se întemeiază pe iubire. Dar iubirea nu poate
exista în junglă. În junglă, e nevoie de lege. Astfel a apărut civilizaţia!
Cine priveşte atent, va sesiza jungla imediat sub straturile civilizate ale
omului modern. Este suficient să le zgârii puţin. Provoacă-l puţin pe aproapele
tău şi vei înţelege de ce Iisus s-a gândit sǎ mai vina o dată pe pământ.
În comparaţie cu lipsa de lege, cu
ilegalitatea, legea este un pas înainte. Nu este un pas măreţ, deoarece legea
întreţine frica şi este strâns legată de răul pe care îl pedepseşte. Legea instalează
dreptatea în lume. Însă evoluţia conştiinţei nu se opreşte aici. Deasupra legii
se află iertarea. Iertarea instalează iubirea în lume. Acesta e un pas cu
adevărat gigantic. Când îl va face, omul îşi va fi recuperat verticalitatea
spirituală. Până atunci, impresia mea este că el continuă să meargă cocoşat,
apăsat de ameninţarea pedepsei.
Iertarea se naşte din
înţelegere
Iertarea nu se va dezvolta niciodată din
frică. În schimb, poate să apară din înţelegere. Îţi permite să înţelegi
durerea profundă a celui care insultă, loveşte sau ucide. Această durere este
întotdeauna prezentă, deşi cel mai adesea există în afara conştiinţei
făptuitorului, rămânându-i străină. Înţelegerea intuitivă îl revelează pe cei
incriminat ca pe un copil speriat şi privat de iubire care încearcă prin toate
mijloacele să supravieţuiască. Nu a avut şansa de a deţine mijloace mai
potrivite şi încearcă din răsputeri să facă faţă vieţii. Este limitat şi
acţionează înăuntrul acestor limite.
Mai ales dacă ai suferit în relaţia cu
el, va fi greu să-1 vezi ca pe un copil confuz, rătăcit sau înfricoşat. Eu ştiu
asta chiar mai bine ca tine. Totuşi, realitatea nu este alta. În faţa ta stă un
copil în corp de adult care înfruntă viaţa aşa cum ştie el. E adevărat, nu cu
cine ştie ce succes. I-ar merge mai bine dacă s-ar simţi sprijinit, înţeles şi
acceptat cu tot bagajul lui de frici. Un copil are o cunoaştere foarte redusă a
lumii în care trăieşte. Atunci când nu-şi modelează comportamentul după adulţii
din jurul lui, acţionează la întâmplare, prin încercare şi eroare. La modul cel
mai propriu, el nu ştie ce face. El nu s-a născut cunoscător, ci ignorant.
Merită pedepsit pentru asta?
Şi atunci, când Iisus spune: “Iartă-i,
Doamne, că nu ştiu ce fac”, la ce crezi că se referă? Eu cred că se referă la
aceşti copii în trupuri de adulţi, oameni ignoranţi din punct de vedere
spiritual, cu care trebuie să ai răbdare, lăsându-le timp să crească şi să se
deprindă cu realitatea sublimă a sufletului. Aşa cum un copil de un an nu poate
fi pedepsit pentru că nu ştie să vorbească fluent, nici un adult ignorant nu
poate fi pedepsit pentru că nu-şi manifestă spiritul. El nu ştie nimic despre
spirit şi are nevoie de timp pentru a învăţa. A-i acorda acest timp înseamnă
a-1 ierta.
Iertarea bazată pe înţelegere discriminează
între persoană şi comportament, între cel care a greşit şi greşeală şi, la un
nivel mai fin, între Sine şi Eu. Dacă te vei putea concentra pe ceea ce încă
mai este nealterat şi curat, îl vei putea îmbrăţişa pe făptuitor şi vei
sancţiona, dacă este cazul, doar fapta. Însă pentru a face asta, e nevoie să
fii conştient de propria ta inocenţă. Nu poţi recunoaşte în afară decât ceea ce
ai recunoscut deja în interior. Dacă înăuntrul tău nu este lumină, lumina de
afară îşi va părea întuneric. Desigur, poţi pretinde că vezi lumina, însă nu
după mult timp faptele tale vor vorbi mai tare decât cuvintele tale.
Iertarea care vine din înţelegere
revelează o inteligenţă intuitivă extraordinară. Această inteligenţă nu are
nici o legătură cu tonele de informaţii şi cunoştinţe pe care unii le
acumulează, cu tot felul de studii aprofundate, masterate sau doctorate. Este o
inteligenţă care creşte din interior, tot aşa cum florile unui copac cresc
dinăuntru spre în afară şi nu are nici un rost să vii cu flori exterioare pe
care să le lipeşti cu Superglue. Cred sincer că toţi oamenii se nasc cu această
inteligenţă intuitivă, ceea ce nu este echivalent cu a afirma că este şi foarte
răspândită. Ştiu că ating o zonă sensibilă, dar nu am deloc sentimentul că
şcoala o preţuieşte şi o cultivă. Dimpotrivă, şcoala seamănă cu o linie de
asamblare dintr-o fabrică de roboţi, cele mai reuşite maşinării primind şi cele
mai înalte titluri. S-ar putea să te doară ceea ce citeşti, dar mă vei ierta,
nu-i aşa?
Puterea de a ierta
este conectată la puterea de a înţelege. Nu a înţelege din exterior, aşa cum
înţelegi citind dintr-o carte, ci a pătrunde în psihologia celuilalt fǎră să te
pierzi sau să uiţi de tine însuţi. Această pătrundere intuitivă este un fel de
punere la unison cu gândurile şi trăirile lui, o rezonanţă cu lumea lui eternă
care, automat, îţi permite să ierţi. Aşa cum nu există foi de hârtie cu o
singură faţă, nici înţelegerea intuitivă nu există de una singură. Cealaltă
faţă a înţelegerii este iertarea.
Compasiunea fară înţelegere este
periculoasă. Pe de altă parte, înţelegerea fǎră compasiune nu este mai brează.
În psihologie se apropie de “egocentrism”. Putem să o mai numim viclenie sau
şiretenie. Când eşti foarte identificat cu Eul tău, ai puţine şanse de a
înţelege. Este ca şi cum ai merge pe stradă ţinând în faţa ochilor o oglindă.
Când eşti foarte preocupat de nevoie tale presante, de aspiraţiile tale, de
aptitudinile tale strălucite sau de suferinţa ta colosală, e dificil să-l mai
vezi şi pe celălalt. Cu atât mai puţin să înţelegi ce-l doare sau de ce anume
se teme. A înţelege înseamnă să ieşi din tine însuţi, să laşi Eul puţin
deoparte aşa cum laşi o haină în cabina de probă atunci când vrei să încerci o
alta. Însă, dacă eşti foarte ataşat de haină, nu te vei dezbrăca, ceea ce este
OK până la un punct. Mai exact, până la punctul în care vei fi întrebat dacă
poţi fi mai monoton decât atât.
Iertarea te face un om
mai liber
La un nivel mai metafizic, actul de a
ierta te eliberează din închisoarea existenţei relative. A ierta înseamnă a nu
mai respinge polul opus, ci a-l accepta, a admite că realitatea are şi o latură
întunecată necesară în economia întregului. Polul opus, care e judecat şi
respins, nu dispare din realitate, ci continuă să te urmărească exact ca
propria ta umbră. Poate nu crezi, dar el este prietenul tău deghizat, cel care
bate disperat la uşa ta în speranţa că îl vei primi înăuntru. Polii opuşii când
reuşeşti să-i integrezi, fac să explodeze înlănţuirea dualităţii şi separării
şi te invită într-o lume nouă, aceea a absolutului. Unificarea polarităţilor
naşte interesantul paradox al eliberatului în viaţă (jivanmukta, în
terminologia hindusă), cel care trăieşte în Absolut, dar se manifestă în
Relativ.
Polul opus, agresorul,
mai are o funcţie: te ajută să faci curăţenie în inima ta. Dacă nimeni nu ţi-ar sta în cale, dacă nimeni nu s-ar opune
dorinţelor tale, cum ai putea să iei cunoştinţă de ungherele întunecate ale
inimii tale? Iertând, inima ta devine curată. Este ca o apă
care pătrunde în cele mai mici ascunzişuri şi, în curgerea ei, înlătură
impurităţile, aşa cum ploaia, în căderea ei, “şterge de praf” copacii şi
florile.
Cel care se teme nu poate ierta. El nu
poate spune: “Iată, sunt pregătit să încep o relaţie nouă cu tine din acest
moment.” Cum să fii pregătit dacă, în relaţia cu cel care a greşit, nu te simţi
în siguranţă? Îţi este teamă în continuare şi atunci a nu ierta este strategia
ta de apărare. Cum să faci pentru a te simţi în siguranţă? Cum face cineva să
fie sigur pe sine? Răspunsul e conţinut în întrebare. O voi pune din nou, cu o
modificare minusculă: cum face cineva să fie sigur pe Sine? Observi diferenţa?
Când îţi conectezi Eul Ia Sine, sentimentul de securitate apare spontan şi o
dată cu el puterea de a ierta. Să nu uităm că Sinele iartă fară să pună
condiţii. El îşi permite acest lux deoarece trăieşte, sau mai bine zis este o
lume a completitudinii şi împlinirii.
“A întoarce şi obrazul celălalt” este
gestul simbolic prin care îi semnalezi agresorului tău faptul că l-ai iertat şi
eşti disponibil pentru a începe o nouă relaţie cu el, o relaţie proaspătă, ca
şi cum l-ai întâlni atunci pentru prima oară. Fără această capacitate teribilă
de a trăi în prezent, în aici şi acum, astfel încât viaţa şi relaţiile tale să
fie în permanenţă înnoite, a întoarce şi obrazul celălalt nu este decât o formă
jalnică de masochism sau slăbiciune interioară.
Iertarea te
focalizează ferm în prezent. Este ca şi cum ai spune: “Ştii ceva? M-am
răzgândit. Nu te mai consider duşmanul meu. Hai să începem relaţia noastră din
acest moment.” Poate ai experimentat şi tu. Acesta e un moment de magie,
deoarece sufletul tău se extinde pentru a-l cuprinde şi pe celălalt. Iar
celălalt nu se poate împotrivi decât cu multă greutate, deoarece, atunci când
eşti iertat, te simţi iubit, iar iubirea, fie că o oferi, fie că o primeşti,
produce o plăcere grozavă. O senzaţie corespondentă pentru acest gen de
dilatare a sufletului este aceea pe care o faci când te muţi într-o casă mai
mare, cu grădină şi copaci. Dintr-o dată te simţi mai liber. Acesta e adevărul
gol-goluţ! Iertarea te face mai liber, în timp ce
reproşurile, critica, judecata, resentimentele, ura te limitează, te închid în
carapacea propriului Eu. S-ar putea să-ţi fie mai bine acolo, dar eşti sigur că
nu te vei sufoca?
Iertarea extinde şi
oferă libertate, pe când lipsa de iertate contractă şi construieşte ziduri.
În această lumină, dacă pentru tine
libertatea face ceva parale, a ierta, şi încă din abundenţă, este o treabă mult
mai inteligentă decât a nu ierta. Cei care fac paradă de libertatea lor, fie ea
de a călători, de a se exprima sau de a cumpăra aproape orice, dar sunt
incapabili să ierte, sunt departe de a fi liberi. Pur şi simplu nu văd zidurile
închisorii în care trăiesc, deoarece acestea sunt transparente.
În sfârşit, iertarea este terapeutică nu
numai pentru cel care iartă (al cărui suflet se extinde şi a cărui inimă se
purifică), ci şi pentru cel care este iertat. Din punct de vedere al
mecanismelor psihologice, cel care greşeşte are o mai mare nevoie de a fi iubit
decât cel care nu greşeşte. Pe cel care nu greşeşte îl poţi lăuda. Dar pe cel
care greşeşte, ce rost are să-l mai condamni şi tu? Este suficient că a greşit.
Te vei duce la un om care şchiopătează să-l critici pentru mersul lui? Crezi că
nu-i e suficient faptul că şchiopătează? Îl vei judeca pe un orb pentru că nu
poate să citească? Oare suferinţa de a nu vedea nu i-o fi de ajuns? Crezi ca ta
îi va reda vederea?
Dacă priveşti cu atenţie şi intuiţie,
gradat ai acces la nivelul mai profund al fricii şi neputinţei peste care s-a
suprapus pentru a-l ascunde nivelul agresivităţii manifeste. Nimeni nu agreă
judecatsează pentru că se simte puternic. Puterea reală se exprimă în acţiuni
constructive. Puterea ireală, aceea care provoacă suferinţe şi distrugeri, este
o compensare disperatǎ a fragilităţii lăuntrice. Acesta e nivelul care aproape
că ţipă după iubire. Iertarea umple măcar parţial acest gol. Este ca şi cum
i-ai spune celuilalt: “Ştiu că nu te simţi iubit. Îţi înţeleg durerea. Iată, în
loc să te judec, am hotărât să fiu alături de tine.” Pare foarte greu de
acceptat, dar cel care te agresează strigă după afecţiune. Lipsă afecţiunii îl
doare atât de mult, încât limbajul s-a pervertit şi se exprimă acum într-un mod
pe care nimeni nu-l mai înţelege.
Judecata îl slăbeşte pe celălalt, îi
intensifică neajutorarea şi îi întăreşte convingerea că nu merită să fie iubit.
Iertarea îl face să se simtă acceptat, îi dă voie să fie prezent în experienţa
lui şi îi oferă un model de a se ierta pe sine însuşi. Judecata îl stimulează
să persiste în comportamentele lui, iertarea îi dă puterea de a le schimba.
Iertarea extinde spaţiul în care se manifestă iubirea. Ceea ce, trebuie să
recunoşti, e o veste bună pentru toată lumea.
Adrian Nuţă,
Psihoterapeutul de buzunar
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu