Iubirea m-a impins pe marginea prapastiei...

Sper. Sper sa ma vindec. Sa ma scutur de aceasta iubire care m-a impins pe marginile prapastiei si m-a facut sa sufar ca un caine.

Sper. Sper sa ma vindec. Sa ma scutur de aceasta iubire care m-a impins pe marginile prapastiei si m-a facut sa sufar ca un caine.

Sper sa accept. Sa accept ca nu poti tine nici chiar cu forta dragostei pe nimeni langa tine. Sa accept ca uneori se termina... Sa accept ca un om care ti-a daruit prea multa fericire si caruia i-ai daruit la randul tau un sfert din viata nu mai are nimic pentru tine. Chiar daca acum pare a fi mai usor sa nu te fi nascut niciodata.

Sper sa inteleg. Sa inteleg unde am gresit. Este un abis infinit care ma strange, ma seaca de energie si ma sleieste de viata. As vrea sa stiu ,sa-mi spui sau macar sa imi dau seama singura. M-ar ajuta, m-ar ajuta sa trec peste. Sa nu mai ma simt uneori atat de pierduta si abandonata in vartejul nelamuririlor si in universul nimanui.

Sper sa vad. Au fost zile cand nu puteam sa deschid ochii sa privesc lumina soarelui caci intunericul era revigorant. Imi era si mama, si tata. Imi tinea si de foame, si de sete si imi era bine caci uitam de tine, uitam de mine. Ah, sunt zile de viata carora le-am gresit enorm. Nu le-am trait, le-am sters din viata mea, le-am tratat cu spatele, ca si cum nu au fost niciodata acolo. Rog viata sa ma ierte.

Sper sa uit. Lacrimi, certuri, suferinta, vorbe grele, de neuitat, senzatia de zvarcolire si ca ne afundam pe rand si separat intr-un asfalt cald, teama, teama ca ne vom pierde dragostea si ca nu vom mai gasi o alta la fel.

Sper sa-mi amintesc. Sa-mi amintesc clipele frumoase cand amintirile erau scrise de mine si de tine in prezent, in viitor si pentru totdeauna.

Sper sa zambesc. Cu zambetul acela care iti umple ochii de licoarea fericirii.

Sper sa iubesc. Din nou. Cu sete. Cu caldura. Cu liniste si bunatate. Cu lumina.

www.garbo.ro