POVESTEA JUMATATILOR DE SUFLET

In adancul marii traia o fata. Era singura si trista. Din cauza ca… pestera din adancuri era locasul ei, si nu iesise niciodata din acel spatiu. Ii era frica sa se indeparteze de casa ei. Inota prin imprejurimi dar niciodata nu se ridica la suprafata si nu ratacea prin apele ce pareau nesfarsite si intunecoase.
Nu stia cum aparuse Ea. Nu avea parinti si nici surori si frati. Nici prieteni. Singura ei alinare era o scoiculita de pe fundul marii care era atat de batrana incat carapacea ii era precum o piatra. Scoica parea ca doarme tot timpul. Foarte rar insa vorbea la rugamintile fierbinti ale fetei:
-Cine sunt Eu? Intreba fata cu lacrimi in ochi. Si cum am aparut? Tu esti batrana pe aici si ar trebui sa stii.
-Va trebui sa descoperi singura draga mea, spuse scoica atat de incet ca fata abia auzea.
-Cum sa descopar singura? M-am saturat de singuratate…Nu am pe nimeni..
-Hmmm… draga mea. Mergi in lumea mare si afla cine esti tu. Daca vei sta tot timpul numai in pestera ta, in adancul apei, nu vei afla. In singuratate nu-ti reflecta nimeni sinea ta.
-Sa plec, spui?
-Da. Asa zic.
Fata ii multumi scoicei si usor trista se uita la pestera din adancul apei in care statuse atata vreme. Nu stia nici ea cat statuse..dar parea o vesnicie.
Ofta.
Isi facu insa curaj si se imbarbata sa plece la drum.
Inota si inota zile si nopti intr-una. Isi dorea sa ajunga la suprafata apei. Pe drum intalni multe specii de pesti. Pe masura ce inota apa parea mai luminoasa. Ii placea cum lumina facea intunericul sa dispara. Statu atata vreme in intuneric..habar nu avea cum era lumina.
Pe fundul apei erau specii care nu prea se miscau mult. Mai mult stateau. Era putina miscare in profunzimea apei. Intunericul insusi dormea si statea. Asa si sufletul ei. Parea ca murise demult si ca nu cunoscuse nicicand viata.
Uimirea ei era atat de mare sa descopere o lume atat de diferita ..Asta ii dadea incredere mai multa si curiozitatea de a cunoaste lumea. Parca zbura ..
Era pentru prima data cand in sufletul ei se misca ceva. Simtea cum parca viata insasi se nastea. Era nou si ciudat pentru ea. Oare cum putea ea sa defineasca acea samanta care parca crestea in sufletul ei si parea sa-l umple dintr-odata cu o energie atat de miscatoare?
-Se cheama viata, auzi o voce voioasa.
Fata, uimita sa auda o voce, se uita in jur. Vazu o caracatita care isi imprastia tentaculele in toate partile si care parea atat de „miscatoare”..
-Cine esti tu?
-Eu sunt o forma de viata. Ca si tine.
-SI eu sunt o forma de viata?
-Normal. Ce credeai ca esti?
-Pai ..nu stiu ..n-am stiut niciodata.
-Ei..iata ca ai aflat! Esti o forma de viata.
-Si daca suntem amandoua forme de viata, inseamna ca suntem la fel?
-Draga mea de unde vii tu? Chiar nu stii nimic despre tine?
-Eu ..eu vin ..din adancul apelor. Vin din liniste dar si din intuneric. Acolo totul mai mult sta decat se misca. Este multa singuratate. Nimeni nu vorbeste. Nimeni nu stie nimic.
-Si de ce nu ai plecat?
-Nu am stiut ca exista mai mult decat atat..pana mi-a spus scoica sa plec sa aflu cine sunt.
-Inteleapta scoica aceea. Iata ai aflat un lucru: esti o forma de viata.
-Interesant..si viata este acea miscare pe care o simt in sufletul meu? E ceva ce simt ca freamata in mine si parca imi da putere, curaj, incredere, speranta. Parca ma lumineaza desi inca nu stiu ce e lumina. Dar asa simt sa spun. Viata este in mine??
-Viata este in tine, da. Si inafara ta. Tot ce vezi este viata. Sunt forme de viata. Mai multe nu cunosc nici eu. Dar macar cu atat te pot ajuta.
Fetita privi la caracatita care se misca intr-una. Era uimita cata miscare putea fi in aceeasi apa. Era chiar amuzata. Zambi.
-Multumesc draga forma de viata. Doresc sa urc mai sus in aceasta apa. E atat de diferita incat ma face curioasa.
Isi luara ramas bun si fata inota iar si iar, mai sus. Pe masura ce avansa, observa si mai multa forfota si mai multa miscare. Si parca intunericul capata o oarecare claritate. Parea din ce in ce mai transparent.
-Oare cum poate intunericul acela profund si negru sa devina transparent? se intreba ea
Dintr-o odata auzi un alt glas.
O balena mare si burtoasa ii raspunse cu o voce neasteptat de firava.
-Se cheama Lumina.
-Lumina? Ce e aia?
-Pai intunericul este o lipsa de lumina. Este atunci cand nici o particula de lumina nu patrunde. Atunci in intuneric pare ca viata sta. Pare ca nimic nu se misca. Dar e multa liniste in intuneric.
-Chiar asa este, spuse fata incantata. Si Lumina?
-Lumina este atunci cand apare viata. Lumina se misca, creaza, manifesta. Lumina e activa, ea face intunericul sa dispara. Lumina si intunericul se completeaza reciproc. Chiar daca fiecare dintre ele, au un un punct comun.
-Si care e ala?
-Este un fel de granita numita echilibru. Ele sunt intr-un fel de dans si-si respecta granitele. Lumina si intunericul se iubesc.
-Ce e iubirea?
-Asta nu stiu exact sa-ti spun..dar cred ca e acest dans, acest echilibru dintre intuneric si lumina.
-Si eu sunt Lumina?
-Normal. Ce credeai?
-Pai am trait in intuneric pana acum. Deci sunt Intuneric.
-Esti si una si alta. Ai fost intuneric si acum esti Lumina. Asta e dansul. Mai mult nu stiu sa-ti spun.
-Multumi formei de viata pe nume balena si pleca mai departe.
Urca cat mai sus. Ceva din interiorul ei parca crestea si crestea si-i dadea un fel de incredere si dorinta de a gasi mai mult si mai mult. Cel putin tot aflase ceva. Ea era Intuneric si Lumina si o forma de viata.
Pe masura ce urca, intunericul disparea din ce in ce mai mult si lumina ii lua locul. Avusese dreptate balena. Intunericul dansa cu lumina si isi luau locul unul altuia.
Asa era si in sufletul ei. Simtea cum toata singuratatea disparuse. Simtea cum frica fusese inlocuita cu dorinta de a merge mai departe. Simtea cum tristetea se transforma intr-o bucurie care probabil era viata insasi. Simtea cum traia si asta parca ii dadea aripi sa mearga mai departe.
Mai departe ..vazu o lumina puternica care strabatea apa. Venea parca de sus sub forma de raze. Oare ce era?
Curioasa isi lua avant si dintr-odata iesi la suprafata apei.
-Doamne …cata Lumina! Inchise ochii pe moment dar sufletul ei parca exploda de bucurie. Simtea cum viata insasi tasneste din ea. Lacrimi ii tasnira pe obraji de bucurie. Nici nu stia ca putea plange. Oare ce erau acele bobite de apa ce tasneau din ochii ei?
-Sunt lacrimile tale. Lacrimile vietii. Izvorate din viata, lumina si bucurie.
Se uita si vazu un delfin care sarea bucuros prin apa si radea intr-una scotand sunete pe care ea nu le auzise niciodata.
-Lacrimi? In adanc nu erau lacrimi. Intunericul le tinea ascunse. Acolo nu puteam plange.
-Ba puteai sa plangi dar fiind in apa nu le simteai. Nu-ti simteai propriile lacrimi. Acum ca ai iesit la suprafata poti sa-ti simti lacrimile.
-Poate ..dar acolo in adancuri eram trista, aici sunt bucuroasa.
-Asa este ..lacrimile sunt la fel, totusi ele difera in dansul luminii si al intunericului.
-Esti buna draga forma de viata, sa-mi spui ce este acea lumina galbena de pe cer care ma incalzeste si parca ma umple cu lumina lui?
-Este Soarele. La lumina si caldura lui creste tot ce se cheama viata.
-Chiar si eu?
-Chiar si tu.
-Dar eu am crescut si in intuneric.
-Asa este ..razele lui ajung pana si acolo chiar daca nu le mai vezi tu. Ele sunt insa mult mai slabe. Razele soarelui presara in intuneric semintele Luminii. Tu ai fost o samanta a Luminii. Ai stat in intuneric precum samanta in pamant. Aveai nevoie de liniste, de tacere, de singuratate pentru ca tu sa te poti forma. Ai stat in intuneric ca in pantecul mamei tale. Apoi cand te-ai format, ai inceput sa cauti sa afli cine esti. Asa ai ajuns sa gaseti viata, lumina, soarele, bucuria, miscarea, increderea.
-Oooo…cat de minunat este Totul. Acum inteleg cine sunt eu. Eu sunt toate acestea la un loc nu-i asa?
-Chiar asa!
-Si totusi Soarele e Tatal meu si Adancul intunecat e mama mea?
-Hmm..asta nu stiu sa-ti spun ..asa pare dar nu sunt sigur sa-ti raspund.
-Multumesc drag delfin.
Fata inota la suprafata apei si bucuria ei ii dadu asa o forta incat dupa mai mult timp de inotat observa ceva care nu era apa.
Se apropie si iesi din apa. Picioarele ei atinsera acel ceva. Doamne ce senzatie! Pentru prima oara observa ca are picioare. Pana atunci nu-si simti talpile si picioarele.
-Oare ce se se intampla cu mine? Ce este ceea ce eu calc acum?
-Este Pamantul.
Fata se uita mirata si vazu langa ea, mai departe, o broasca mare testoasa.
-Forma de viata, ce este Pamantul?
-Este o forma de viata atat de mare ca si apa. Pamantul este o forma de viata care la randul lui da nastere la alte forme de viata.
-Adica eu pe Pamant, ma nasc din nou?
-Tu te-ai nascut deja in apa dar pe pamant te vei naste altfel. Aici vei creste altfel ca in apa. Poti spune ca te nasti din nou. Aici pe Pamant vei deveni altfel decat erai in apa.
-Da stii ceva? Ai dreptate! Pentru ca e prima data cand simt ca pot sa stau in picioare. E prima data cand constientizez ca am picioare.
-Pentru ca pana acum ai fost sirena.
-Ce? Ce e aia sirena?
-Ai avut coada de peste ca sa poti trai in apa si sa ajungi pana aici pe pamant. Acum coada ti-a disparut si iata: te-ai nascut din nou pe pamant altfel. Esti Om acum!
-Om???
-Da. Se cheama OM.
-Si ce e OMUL?
Sa-ti explic exact nu stiu doar atat te pot ajuta..
Fata multumi si pleca mai departe.
Merse cat merse si observa ca soarele disparu de pe cer. Un pic se intrista iar. Nu mai vroia intuneric iar. Ce se intampla de dispare iar Lumina?
-Vine noaptea, auzi o voce.
-Tu ce fel de forma de viata esti?
-Sunt o pasare numita bufnita. Sunt o pasare de noapte.
-Ce e noaptea?
-Noaptea e intuneric si liniste. Eu iubesc intunericul si linistea. Iubirea mea canta acest intuneric.
-Eu am stat prea mult in intuneric si tocmai ma indragostisem de Lumina cand vad ca a disparut iar..
-Nu te intrista. Dupa noapte vine iar lumina. Si dupa Lumina vine iar Intunericul. Dupa fiecare Zi vine o Noapte. Asta e dansul lor. Asta e echilibrul. Ziua este ghidata de Soare iar Noaptea de Luna.
Noaptea devine si ea adanca insa spre deosebire de noaptea subacvatica, aici apareau niste luminite superbe pe cer si Luna, ca astru conducator.
-Totusi imi place noaptea de aici.
-Nu-ti fie frica ca vei pierde Lumina. Bucura-te de noapte. Ea e frumoasa, sclipitoare, te ajuta sa te odihnesti, sa contempli, sa fii solitudine, sa fii ceea ce esti. Apoi va veni si ziua cu Lumina sa si tu vei crea ceea ce tu esti. Ziua vei umbla, vei afla raspunsuri, vei gasi forme noi de viata, vei afla multe. Ziua te vei manifesta. Iar noaptea vei sta. Totul este echilibru.
-Am inteles draga bufnita. In inima mea este o mare liniste acum. Intr-adevar sufletul meu se odihneste acum dupa atata hoinareala. Insa stiu ca maine o iau de la capat iar si bucuria imi va insoti ziua. Totusi poti sa-mi spui ce inseamna sa fii OM?
-Omul ..e ceva maret. Eu pot spune din ce am auzit dar tu esti Om acum si tu ar trebui sa-mi spui mie.
-Eu inca nu stiu ..spuse fata bosumflata.
-Omul este atunci cand cerul se intalneste cu pamantul, apa cu soarele, soarele cu luna, formele de viata toate intre ele isi gasesc sensul. Omul este Creatorul.
-Cum??? Omul a creat toate acestea?
-Hmmm ..asta nu stiu sa-ti raspund..
Fata se culca si pentru prima data avu un vis. In vis ii aparu o Lumina mare dar nu ca soarele ci mai mare si alba la culoare. Aceasta Lumina ii spuse:
-Tu esti Fiica Mea!
-Cine esti tu, TATA?
-Sunt Creatorul tau si Tatal tau.
-Credeam ca Omul este creatorul.
-Si el este creator.
-Cum asa?
-Vei vedea..dar nu uita: Tu esti fiica mea si creatia e la mana ta…

Simti un fel de imbratisare plina de o iubire pe care nu o mai traise niciodata si apoi Creatorul disparu.
Fata se trezi. Pe cer soarele stralucea. Pasarile zilei cantau. Niciodata nu mai auzise asa sunete frumoase. Viata zumzaia prin toate formele de viata.
Admira fluturii, veveritele, florile padurii, pasarile cerului, gargaritele. Copacii o fascinau. Cum puteau fi asa inalti? Oare ce ar fi daca s-ar urca intr-un copac?
Se urca in cel mai inalt copac. Cu mare grija si atentie, urca , urca pana cand ajunse sus de tot. Atunci cand privi pamantul de sus, avu o revelatie. Zari marea din care iesise, zari soarele si luna care inca se mai vedea pe cer in zorii zilei, zari padurea, animalele, florile, pasarile cerurilor si cativa delfini care inotau zglobii in mare.
Acum intelesese cine era Ea: era toate acestea la un loc. Era toate formele de viata la un loc. Era Fiica Creatorului. Era tot ceea ce este la un loc.
Zambi si o bucurie imensa ii invada sufletul. Viata parea infinita in manifestarea ei. Vizibil sau invizibil, Lumina sau intuneric , totul la un loc era Ea.
Si totusi eu cum as putea crea?
-Prin iubire, auzi o voce.
-Cine esti?
-Vulturul padurii.
-Cum pot crea din iubire?
-Gasindu-ti jumatatea ta de Om.
-Cum? Eu sunt o jumatate de Om?
-Da si nu. Tu nu esti o jumatate de Creator ,esti Fiica/Fiu de Creator intreg. Dar pentru a crea pe Pamant trebuie sa-ti intalnesti jumatatea de Om. Adica sa-ti intalnesti acele aspecte pe care nu le-ai intalnit inca si care exista intr-o alta forma de viata ca si tine. Acea forma de viata ca si tine are nevoie de aspectele tale ca forma de viata si tu ai nevoie de aspectele ei. Amandoi impreuna creeati un intreg. Desi sunteti fiecare intregi ca Fiu/Fiica de Creator, pentru a crea, trebuie sa atingeti  Intregul si sa  il cunoasteti prin jumatatea voastra.
-Si care e jumatatea mea?
-Asta nu stiu ..numai tu vei sti asta.
-Multumesc, draga vulture.
Fata se dadu jos din copac. Pleca ganditoare mai departe cand dupa cateva ore de mers vazu un izvor. Se opri sa bea apa. Ce mica era apa asta fata de cea din care venea ea..
Se chinui sa bea apa cu gura dar nu reusea..
-Trebuie sa faci din palme, un caus. Uite asa.
Aproape se sperie. Niciodata nu auzise asa o voce. Parea puternica si totusi placuta. Emana siguranta, protectie si energie multa…
Baiatul isi facu din maini un caus si-i arata cum sa bea.
-Multumesc, ingana ea. Cine esti?
-Sunt jumatatea ta.
-Cum asa?
Baiatul isi puse palmele caus si-i dete fetei sa bea. Ea sorbi si dintr-odata acea apa parca purta in ea viata insasi si iubirea cea mai inalta.
Obrajii i se imbujorara si o caldura o invada in tot corpul.
-Nu inteleg ce spui si ce mi se intampla, spuse ea.
-Iti explic eu. Vezi mainile mele impreunate ca un caus?
-Da, ingana ea.
-Daca nu le-as impreuna nu as putea sa beau apa. As bea dar foarte putina. Totusi cand le pun impreuna pot bea mai mult.
-Asa si?
-Asa si jumatatile. Ele impreuna sunt mai mult decat daca ar fi singure. Ele impreuna pot bea apa vietii si a iubirii.
Fata simtea cum inima ii batea tare.
-Imi bate inima foarte tare. De ce?
-Pentru ca inima ta, a recunoscut forma palmelor mele. Ea si-a recunoscut jumatatea. Uite! Vezi cum palmele mele formeaza un caus sub forma de inima?
Fata zambi mirata cum causul format din palmele baiatului formara o inima.
Atunci el ii spuse iar:
-Fa si tu un caus sub forma de inima, din palmele tale.
Fata facu intocmai.
-Acum pune iubirea ta in palme. Voi face si eu la fel.
Fata facu intocmai si baiatul isi apropie palmele in forma de inima, de ale ei.
-Vezi? Daca lipim causele noastre amandoua, ele fac un intreg.
-Chiar asa, spuse fata entuziasmata.
-Palmele noastre impreuna pline de iubire formeaza un cerc. Acesta e cercul echilibrului. Cercul creatorului. Creatia incepe de la cerc.
-Acum putem crea?
-Da. Putem crea prin iubire.
-Si ce vom crea?
-Asta nu stiu sa-ti spun …vom vedea..

Anii au trecut si ei au facut un copil. Acest copil era creatia iubirii lor. Era rodul cercului intreg, al echilibrului perfect dintre jumatati.
-Stii ce? spuse femeia
-Ce? spuse barbatul surazator.
-Nu incetez sa ma minunez de calatoria mea ..de unde am plecat si unde am ajuns.
La inceput nu stiam nimic despre mine, apoi am aflat ca sunt intuneric, apoi Lumina, apoi ca sunt o forma de viata , apoi ca sunt soare, apa, cer, pamant, animale, flori, copaci, pasari, forme de viata laolalta..pana cand afland ca sunt totul am crezut ca drumul meu s-a oprit. Atunci te-am intalnit pe tine si m-am unit cu inima ta. Asa am devenit mai mult decat eram inainte. Si din una, am devenit doi. Acum vezi tu barbate? Din doi, Eu am devenit trei ..
-Draga mea si vom deveni si 4 si si 5..si mai mult ..In fiecare zi aflam mai mult despre cine si ce suntem… la infinit.
-Stii ce? Pune infinitul in palmele tale si fa caus din ele. Voi face la fel.
El facu intocmai,
-Acum pune iubire in infinitul tau si da-mi-l sa-l sorb mereu. Voi face si eu la fel.
In acea clipa, Infinitul se impleti din nou si de la 3 ei devenira 4 si tot asa..

Infinitul se cauta pe el prin tine, prin orice forma de viata pentru a se cunoaste pe Sine.
Si cand tu ajungi intreg, intalnesti jumatatea ta. Si asa din 1, ajungi 2, apoi 3..si te intorci de unde ai venit: din infinit! Dar acum stii cine esti. Ti-ai cunoscut infinitul.

https://ancatodirica.wordpress.com