De multe ori, rănile aşa zis uitate au fost ascunse în
subconştient şi, de acolo, continuă să-i chinuie pe oameni. Pentru a le trata
şi vindeca este nevoie să fie readuse în conştient. Iertarea cicatrizează
rănile emoţionale. Atunci ne putem aminti evenimentul fără resentimente. Nu mai
suferim.
Iertarea
nu este doar un act imediat al voinţei
Mulţi se simt vinovaţi sau îi
învinovăţesc pe ceilalţi, pentru că nu iartă imediat. Dar iertarea nu este un
act eroic de voinţă în care ne suprimăm emoţiile, ci este un act al întregii
noastre fiinţe şi cere participarea tuturor puterilor noastre sufleteşti:
inimă, inteligenţă, voinţă. Cine sare peste etapele transformării emoţionale şi
ale vindecării nu face decât să panseze o rană infectată. Aceasta va sfârşi
prin a se infecta şi mai rău.
Este nevoie de timp şi pentru vindecare
şi pentru iertare; nu trebuie să bruscăm ceea ce se petrece în noi. E nevoie să
discernem între simţirea mâniei şi dorinţa de răzbunare, fantasmele legate de
„dreptatea” pe care trebuie să ne-o facem singuri, etc. Mânia (iuţimea) este o
emoţie sănătoasă, o putere a sufletului pe care Dumnezeu ne-a dat-o ca să ne
putem apăra integritatea. Nu mânia este greseala, ci ura şi patimile pe care le
poate stârni. Important este să luăm decizia de a nu ne mai răzbuna, în nici un
fel. Răzbunarea este inutilă şi devastatoare. E nevoie să facem pace lăuntrică,
pace emotivă.
Iertarea
nu înseamnă scuzare
A scuza înseamnă a nu-l considera
responsabil pe cel care ne-a ofensat. Când cineva ne face un rău fără să vrea,
sau fără să ştie, nu are de ce să ne ceară iertare, dar poate veni un
moment cind isi poate cere scuze. Dar dacă cineva a voit să ne facă rău, a
vrut să ne rănească, nu mai e vorba de scuze. Tendinţa de a-i
gasi scuze celui care ne-a ofensat se bazează pe circumstanţele
atenuante oferite de trecutul său sau de alte circumstanţe. Dar nici o vină,
fie şi explicabilă, nu poate fi scuzabilă. Ea poate fi doar iertată!
Iertarea
nu este sinonimă cu împăcarea
Iertarea se referă la fapta care a rănit
relaţia. Împăcarea este o urmare a iertării, dar poate să nu aibă loc. Dacă
după acordarea iertării, simţim că prin împăcare relaţia noastră nu ar creşte
în profunzime sau nu evolueaza in mai bine, este intelept să renunţăm pur şi
simplu la ea, pentru păstrarea păcii. Pacea înseamnă să nu te răzbuni şi să nu
doreşti să te răzbuni. Pacea şi iubirea de vrăjmaşi nu presupune neaparat
prietenie.
Din nefericire, mulţi oameni se împacă
fără a-şi ierta unii altora ofensele ca să nu „mai dezgroape morţii”, dar fără
recunoaşterea şi numirea suferinţelor pe care le-am produs sau pe care le-am
suferit, nu există împăcare adevărată. Adevărul trebuie rostit. Împăcarea
presupune iertare, iar iertarea presupune rostirea adevărului.
Iertarea
nu se impune
Iertarea este o
lucrare a iubirii. Persoana care iartă trebuie să-şi asume în mod liber
alegerea pe care a făcut-o, fără a pretinde ceva in schimb de la cel pe care îl
iartă: „te iert daca nu mai faci asta„. Putem să ne dorim să
fim iubiţi de cei din jurul nostru în ciuda faptelor noastre, dar nu le putem
pretinde acest lucru. Iertarea se dă, se cere, dar nu se pretinde!
Iertarea
nu este renunţare la ceea ce ni se cuvine
Iertarea nu exclude dreptatea. Un hoţ
iertat nu este scutit de a restitui păgubaşului cele furate. Iertarea nu
anulează consecinţele unei fapte rele sau a unui cuvânt rău. Iertarea nu este
un act de dreptate, ci o faptă de iubire pentru reabilitarea celui vinovat.
Aceasta înseamnă a nu-l confunda pe răufăcător cu fapta sa şi a urî greseala,
ci iubindu-l pe cel ce a gresit.
Iertarea
nu-l schimbă pe celălalt
Când iertăm, se întâmplă cu adevărat
ceva extraordinar, dar cu cel ce iartă, nu cu cel iertat. Acesta poate
conştientiza şi el minunea şi îşi poate schimba atitudinea sau comportamentul,
dar puterea iertării se manifestă în noi. Pe noi ne vindecă, nouă ne dă pacea,
nouă ne dă puterea să ne rugăm pentru celălalt. Nu trebuie să iertăm aşteptând
schimbarea celuilalt! A ierta pe celalalt nu presupune ca acea persoana isi va
schimba brusc comportamentul, nemaicomitind greseli.
Piedici
din calea iertării
Unor oameni le este greu sa il ierte pe
cel care l-a lezat cu ceva şi să-şi folosească puterile pentru a-şi face
„dreptate”. Astfel:
Furia
/ Mânia e folosită pentru a ne simţi şi arăta
puternici. Fără mânie, unii oameni au senzatia ca se simt dezarmati şi
vulnerabili.
Frica nu mai e folosită pentru confruntarea cu
necunoscutul ce trebuie cucerit şi se transformă în frica de a ne confrunta cu
durerea şi fuga de recunoaşterea ei. Iertarea readuce durerea în prim plan
pentru a fi vindecată. Perceperea şi acceptarea durerii este premiza iertării!
Scoaterea
de sub învinuire prin justificarea comportamentului. Iertarea nu înseamnă scuzarea
comportamentului care ne răneşte. Este nevoie de o evaluare sufleteasca lucidă
a celor întâmplate. E nevoie de aşezarea responsabilităţii la locul care i se
cuvine, dar fara a judeca si invinui. Iertarea este un act în întregime al
celui care iartă. Nu depinde nici de înţelegerea, nici de comportamentul şi
nici de acordul celuilalt.
Gândul
că trebuie să-ţi meriţi iertarea. Iertarea este întotdeauna un dar
gratuit, asa incat primeste-l cu sufletul larg deschis. Egoul va fi intotdeauna
cel ce nu vrea sa primeasca iertarea, caci daca ar primi-o, rolul lui de
victima ar inceta, iar sufletul ar fi vindecat.
Sursa: www.scribd.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu