De prea multe ori ne
considerăm vinovaţi pentru ceilalţi şi credem că nu merităm să fim iubiţi. De
prea multe ori uităm că nu există responsabilitate 100% doar a unei singure
părţi. De prea multe ori credem cu naivitate că nu poate fi iertat nici de noi
şi nici de alţii ceea ce am făcut. De prea multe ori încetăm să ne iubim aşa
cum suntem şisă vedem în greşelile noastre doar lecţii prin care evoluăm.
Cum nimeni nu e
responsabil însă decât pentru el însuşi, nu există culpabilitate totală faţă de
altcineva. Atragem exact acele persoane şi situaţii care
rezonează perfect, în oglindă, cu atitudinile noastre, bune sau rele, din ego
sau din suflet. De aceea, motivaţia care stă la baza unei
“greşeli” este întotdeauna împărţită între cele două părţi care au fost
implicate în acel proces aproape egal. Un procent de 50%-50% s-ar apropia mai
mult de realitate.
Nu îţi pot face nimic din ceea ce tu nu
vrei, din ceea ce tu nu accepţi (conştient sau nu). Nu poţi primi nimic de la
mine din ceea ce tu nu cauţi. Şi invers. Eu îţi ofer exact ceea ce pot şi am de
oferit în relaţia cu tine. Ne oglindim perfect.
Cum aş putea atunci să te acuz numai pe
tine pentru responsabilitatea relaţiei dintre noi? Cum aş putea să te consider
doar pe tine vinovat de ceea ce mi se întâmplă mie? Sau reversul, cum aş putea
să cred că doar eu sunt vinovat de ceea ce se petrece în mintea ta? Cum pot să
iau doar pe umerii mei povara ta? Ambele situaţii sunt privite naiv şi dintr-o
singură extremă, a egoului, care crede că prin critică putem schimba lucrurile
în bine. Căci egoul e convins că, dacă iubeşti totul aşa cum e, nu vei mai învăţa
niciodată să te schimbi. Şi atunci te ţine în frică, amintindu-ţi mereu de
greşelile din trecut.
Credinţa inimii însă e diferită. Ea ştie
că totul funcţionează numai prin iubire şi acceptare necondiţionată. Ea
priveşte criticile egoului ca pe ale unui copil naiv, cu înduioşare. Ea are
înţelepciunea de a cunoaşte adevărul din dragoste, nu din frică. Inima vorbeşte
limbajul universal; egoul pe cel individual. Inima vorbeşte despre unire, egoul
despre competiţie. Nu te poţi uni cu ceilalţi la nivel mental; ai nevoie de
inimă.
Şi chiar dacă la nivel de ego nu suntem de acord cu ceilalţi şi nu ne putem iubi pe noi înşine, la nivel de inimă, iubim totul aşa cum e.
Şi chiar dacă la nivel de ego nu suntem de acord cu ceilalţi şi nu ne putem iubi pe noi înşine, la nivel de inimă, iubim totul aşa cum e.
De aceea, a vorbi despre culpabilitate
într-o situaţie ne situează în afara adevărului şi este esenţial să căutăm
mereu să ne conectăm la inimă, suflet, Dumnezeul din noi, uitând de ego sau
raţiune. O modalitate simplă de a şti dacă suntem conectaţi la sinele nostru
plin de iubire este aceea de a verifica starea în care ne aflăm în acea
situaţie. Mă simt bine sau, din contră, trist, furios, anxios? Orice senzaţie
neplăcută, de durere “sufletească”, este de fapt durerea egoului care nu poate
accepta lucrurile aşa cum sunt ele.
Când suferim, suntem în ego, în totală
ignoranţă, deconectaţi complet de la Dumnezeu şi suflet; când iubim, suntem
fericiţi, acceptăm situaţiile şi oamenii aşa cum sunt fără să ne doară,
înseamnă că suntem conectaţi la ceea ce suntem cu adevărat. Când ne doare ceva,
egoul are putere asupra noastră; când ne simţim bine, sufletul deţine puterea.
Când trăim prin ego, suferim mereu,
pentru că el nu ştie, nu are înţelepciunea de a accepta viaţa aşa cum e; el se
cramponează de experienţele trecute, de amintirile dureroase şi se teme că am
putea păţi ceva similar în viitor. Măsurile de precauţie sunt luate aşadar de
ego, nu de suflet.
Sufletul ştie întotdeauna că ne aflăm la
momentul şi locul potrivit şi că, din punct de vedere spiritual, totul e
perfect, adică dacă nu am ajuns la pace este pentru că egoul e încă destul de
puternic. Şi ne aşteaptă, din dragoste pentru noi, să facem acest pas.
Practic, toate experienţele noastre
dureroase se repetă mereu şi mereu, până când avem capacitatea de a ne învăţa
lecţiile şi de a vedea altceva în ele.
Daniela Dumitriu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu