Îi văd uneori. Ea
scundă, el mai înalt. Haine de-o vârstă cu ei, pielea și umbra asemenea. Calcă
domol, oprind parcă secundele în loc, aplecați de viață, mână-n mână. Ea
vorbește… de fapt șușotește ușor în jos, el zâmbește senin, privind înainte.
Încă mai au ceva să-și spună, îmi zic, iar el o sprijină cu brațul și zâmbetul
ca mai demult.
Prin comparație cu ei, aprigă mi se mai
pare tinerețea. Timpul nu pare nicicând destul, capătul pare prea aproape,
bucuria, zâmbetul și liniștea par obligatorii, nicidecum atât de firești. Când
îi văd mă mai așez, respir mai rar, găsesc sens, mă dumiresc. Mă-ntreb ce
trebuie să simți și ce să te lege atât de tare încât să rămâi acolo alb cu
sufletul de la-nceput. Atât de firești în gesturi și atât de întregi, că nu-mi
pot închipui c-au iubit câte un foc de paie, c-au plâns, certat, avut
nedumeriri și drumuri cotite. S-o fi supărat ea pe absența și liniștea lui?! O
fi înțeles-o el când nici ea nu se mai înțelegea?! S-or fi strâns în brațe până
la confuzia șocurilor apexiene? Care ești tu? Care sunt eu?
O femeie dragă, cu părul alb mi-a
mărturisit că nu se vede bătrână nici o clipă, iar pe omul drag și mai puțin.
Înțeleg împreună c-a trecut timpul privindu-și fotografiile, în realitate,
însă, se simt ca atunci când ea, studentă, el la fel, într-un exces de iubire
și gelozie de femeie tânără, îi aruncă hainele domnului iubit pe geam. Ce-i
drept, când povestea i le așeza senină pe umerașe. A simțit el pesemne că numai
așa femeie aprigă te poate iubi și vrea până la capăt.
Altădată, într-o dimineață rece de
primăvară, un el și ea ninși de vreme, urcă în troleu. Ea coboară la prima,
sfătuită să aibă grijă la coborâre și cum merge pe drum către casă. Grijuliul e
apostrofat cu un Lasă-mă, dragă, pe mine, tu să
ai grijă de tine și vezi să nu cumperi prima salată de la tarabă. O iei, te uiți, o scuturi, rupi o frunză… așa vezi cât e de
proaspătă! Sunt
convinsă că domnul a pierdut numărul lecțiilor despre prospețimea salatei, dar
pare să-i fie drag s-o asculte de fiecară dată, după blândețea și zâmbetul ce-i
însoțesc mișcarea afirmativă a capului.
O fi înțeles-o el când nici ea nu se mai
înțelegea?! S-o fi supărat ea pe absența și liniștea lui?! S-or fi strâns în
brațe până la confuzia șocurilor apexiene? Care ești tu? Care sunt eu?
Îmi pare că ei au aflat forma și măsura
zilelor, că tot ce-au simțit nu s-a risipit , ba a prins și contur, c-au așezat
secundă pe secundă și-au construit timpul. Îmi pare că și-au ascuțit simțurile
de vreme ce-și simt sufletul în palme. Să-i întreb ori s-aștept?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu