Despre amante, altfel

“Niciodată să nu spui niciodată!”

Pornind de la această afirmație – pe care multă vreme am ignorat-o simțindu-mă și eu deasupra tuturor și mai bună decât alții – trebuie să recunosc (și să admit) că adevărul are calea sa, că lucrurile îți dau singure peste nas dacă umbli cu el pe sus și că indiferent de ceea ce vezi sau auzi, cel mai bine este să îți păstrezi etichetele, generalizările și părerea pentru tine. Nu poți să știi niciodată de ce un om face sau alege să facă ceva și cu atât mai mult nu vei ști niciodată ce este în sufletul unui om ca să poți să îl condamni sau să îl judeci deși, judecata este cel mai la îndemâna tuturor!

Astăzi am să vorbesc despre un anume subiect, dar altfel. Nu așa cum suntem obișnuiți să citim despre el. Vreau doar să expun faptul că adevărul este relativ. Depinde foarte mult din ce unghi îl citești sau privești. Din ce unghi îl trăiești!

Ar trebui să le spunem simplu: femei!

De regulă, “amantele” sunt judecate, puse la zid și ciuruite. Sunt socotite un fel de paria al societății. Răul cel mai rău! Cel mai rău însă este că femeile sunt cele ce fac asta! Și tot ele, scriu despre amante articole subiective, agresive, care, de cele mai multe ori, nu prezintă realitatea decât dintr-un punct de vedere: al soțiilor sau femeilor înșelate.

Amantele, nu sunt o specie aparte a oamenilor. Nu te naști amantă. De aceea, nici nu ar trebui să spunem amante, soții, neveste, iubite, etc. Ar trebui să spunem simplu: femei! Când împărțim oamenii facem deja o mare greșeală! Exact ca în religie, când a fost împărțit creștinismul pe religii. S-au trezit dintr-o dată unii mai buni ca alții și unii posedând adevărul mai mult decât ceilalți… Greșit! Adevărul aparține fiecăruia și tuturor în parte. Nimeni nu deține adevărul absolut!

Amantele sunt de fapt… femei. Simple femei :). Amantele sunt vecinele de lângă noi, sunt prietenele noastre cele mai bune, sunt bunicile, mamele, profesoarele noastre. Sunt unele femei simple pe lângă care trecem pe drum și despre care e mai bine că nu știm că sunt amantele cuiva. Și, uneori, suntem chiar noi.

O altfel de iubire

Amantele sunt femei care au aceeiași conformație ca noi. Credeți cumva că sunt femei perfecte? Că sunt femeile Barbie? Da‘ de unde! Sunt exact ca noi! Au aceeiași structură sufletească, morală și spirituală. Dacă mergem pe stradă, nu le deosebim de restul femeilor! Uneori, își alăptează copiii. Da, exact ca “noi”. Iau în greutate exact ca noi. Au aceleași griji ca noi. Plâng și râd exact ca noi! Alteori, le vedem citind în parc pe o bancă, gustând o cafea la terasa de peste drum.

Ce diferă totuși? Faptul că viața le-a scos în cale o altfel de iubire. Una despre care toată lumea spune că este: interzisă! Părerea mea însă este că nimeni și nimic nu este interzis. De ce? Pentru că noi nu aparținem nimănui! Nu suntem bunul cuiva. Suntem dragostea cuiva și, eventual, oamenii care acceptăm la un moment dat să ne dăruim în întregime altui om.

Doar că, viața este viață, oamenii se schimbă, iubirile uneori nu sunt iubiri ci compromisuri și ne trezim singuri și înghețați în mijlocul vieții. Fără vreun sens. Fără vreun rost. Avem familie, dar ne simțim singuri, goi și ai nimănui. Ne privim căminul și ne dăm seama că nu suntem deloc acasă.

Amante și soții

Unii socotesc că viață e un gest de eroism și luptă, precum soldații pe front, în căsnicii, fără să realizeze că, de fapt, o căsnicie nu este un act de eroism social pentru ca lumea să nu ne vorbească – care pe care, cine poate mai mult, care căsnicie e mai lungă -, ci e un act de dăruire, de respect, de iubire. Mai ales, de iubire.

Să nu credeți că ele își doreau o astfel de iubire. Că s-au născut, au crescut cu gândul că ele se vor îndrăgosti într-o zi de un bărbat însurat. Dar pentru că s-a întâmplat, firesc, ca orice altă iubire, au avut puterea să o trăiască, indiferent de implicații. Și-au luat responsabilitatea, durerea și iubirea în suflet și trăiesc tot.  Poate mult mai intens decât soțiile uneori. Aici mă refer la acele soții care uită să fie prietenele și iubitele soților lor.

Amante și… amante

Unele amante au scopul de a vindeca o căsnicie. Simpla lor existență este menită să îi (re)aducă pe bărbați către femeilor lor, iar soțiilor le este tras un semnal de alarmă menit să le (re)întoarcă spre bărbații lor. Amândoi află că o căsnicie nu înseamnă un act și simt să își mai dea o șansă. Află că o căsnicie nu înseamnă niște acțiuni motorii: cafeaua de dimineață, mersul la serviciu, sexul de conveniență și plictiseala împreună până la adânci bătrâneți Află că o căsnicie este oîndrăgosteală continuă, încredere, ascultare, comunicare, dăruire, spontaneitate.

Învață împreună că, dacă nu știi să sari puțin din normalitatea, banalitatea zilei și a vieții, poți să pierzi ceea ce este cel mai important în viață: dragostea ta! Totul se poate reface: casa, mașina, banii, averea, dar când ți-ai pierdut Iubitul sau Iubita… ai pierdut ce era mai frumos și important din tine. Și nu mă refer la iubirile de două zile, săptămâni, luni. Ci la cele care s-au derulat ani de zile. Cele cu care ți-ai împărțit mai bine de sfert de viață! De jumătate! Sau chiar mai mult!

Alte amante au scopul de a fi ele însele dragostea vieții cuiva. Cineva aparent interzis! Mai mult decât aparent, căsătorit!  Uneori, până la adânci bătrâneți, alteori, în curs de divorț!

Viața ca o boală

Nu toți ne căsătorim deoarece știm ce înseamnă căsătoria. Pentru unii, este doar un act care trebuie să existe. Un pas pe care toți îl fac. Nu ne place să fim singuri. Să mergem la chefurile cu prietenii, mereu singuri. Ei au deja soții, familie. Parcă ne-am dori și noi așa ceva. Pare mai cald, mai frumos. Pe lângă asta, ne-ar place să împărțim și noi patul cu cineva. Ne-am săturat să tot căutăm, să tot așteptăm femeia la care visăm de mici. Am vrea să vedem un copil alergând prin casă. Poate chiar doi. Simțim că vrem să iubim. Simțim că ne-ar place să ne dăruim cuiva. Pare chiar real.

Până într-o zi, când apar greutățile reale, discuțiile, problemele. Când realizăm că orice și oricât am face, nu este bine! Realizăm că deși suntem soțul perfect, tatăl perfect, nimic din ce facem, spunem, dorim, nu se împlinește. Nu ține nimeni cont de noi! De sufletul și visele noastre. Nu suntem susținuți în nimic, Suntem doar blamați, jigniți, tratați cu indiferență, de parcă faptul că suntem căsătoriți ar însemna să nu ne mai dorim nimic, ci doar să trăim mai repede și să treacă. Ca o boală.

Asta facem unii uneori: transformăm căsnicia și viața într-o boală și ținem de ea cu dinții ca să devină și incurabilă! Atunci se întâmplă de fapt ruptura. Atunci ne dăm seama cât de mult ar fi contat să fim îndrăgostiți pe bune și nu doar aparent. Le-am fi trecut pe toate mai ușor! Și toată această situație ne apasă toate din toate părțile. Geloziile bolnave ale soției care ne scotocește prin buzunare, care ne ia telefoanele mobile la control, care se ceartă cu orice femeie cu care noi discutăm. Toate fără nici un motiv! Doar din poziția de controlor suprem al vieții noastre. Absurd, patetic, banal!

Dreptul la fericire

Din poziția de femeie, prietenă, soție, amantă, iubită, întreb și eu: ce fel de căsnicie mai este aceea pe care simți să o păzești? Cum poți accepta să mai rămâi într-o astfel de căsnicie? Cum poți să te anulezi și să te demiți pe tine ca femeie în halul ăsta? Cum ai pretenția ca cineva să rămână lângă tine cu orice scop, indiferent de ceea ce simte? Nu îți este oarecum jenă de tine ca om?

În primul rând, iubirea înseamnă fericirea celuilalt înaintea fericirii tale! Înseamnă necondiționare, respect și încredere. Înseamnă să știi că te dăruiești cuiva fără teama de a te răni vreodată! Când aceste reguli cad, ar trebui să știi să îi aranjezi cămașa frumos, să îl săruți pe frunte, pe suflet, să îi mulțumești de anii frumoși petrecuți împreună și să vă dăruiți amândoi dreptul la fericire! Eu, așa am făcut!

Și totuși, unele femei nu cunosc aceste noțiuni. Cunosc doar manipularea, egoismul și teama. Teama de a se descurca singure în viață. Și atunci, fac orice pentru a-și linge rănile, orgoliul rănit: își folosesc copiii pentru a-și atinge scopurile, amenință, hărțuiesc, fac scandal la ușa amantelor și ca și cum nu s-ar fi înjosit destul, refuză și divorțul amiabil.

Cealaltă femeie

În tot acest timp însă, femeia cealaltă, tace, iubește, vindecă, mângâie, înțelege, există. Asta a făcut mereu. A pus iubirea sa pe rănile făcute de ea, femeia care ar fi trebuit să aibă toate atuurile în sufletul și viața celui de lângă ea. În tot acest timp, amanta, o femeie ca oricare alta, așteaptă noaptea, ca să poată plânge. Nu pentru ea. Pentru iubitul ei. Ea înțelege că el suferă pentru că nu își poate vedea copiii, pentru că nu poate avea o discuție normală cu fosta soție la telefon, că este etichetat, că nimic nu este așa cum ar trebui să fie. Că toți îl condamnă și judecă.

Înțelege și acceptă totul. Nu pentru că nu are alternative. Ci, pentru că ea îl iubește! Nu e acolo deoarece a dorit casa, averea, mașina lui sau să îi distrugă căsnicia! Ea știe. Știe că totul era deja distrus cu mult înainte. Atunci, în ziua aceea, în urmă cu mult timp, când ea l-a întâlnit prima oară. Un bărbat rănit, lipsit de încredere, de vise, de dorințe, un bărbat ce trebuia vindecat, în primul rând de el însuși! Un om care nu mai avea nici un reper despre propria lui valoare umană și sufletească, dar căruia ea, i-a văzut sclipirea și a știut!

Despre viață și alegeri

A știut că dintre toți oamenii pământului, el este cel pe care ea îl va iubi mereu, indiferent de ce ar fi! Ea doar îl iubește. Nu îi cere niciodată nimic. Nu îi va cere! Pentru că vrea ca orice decizie ia, să nu regrete. Să fie a lui! Ba mai mult, l-a rugat să îi cumpere soției lui flori, cadouri și să o scoată în oraș la o masă romantică. Să facă dragoste cu ea și să încerce să reaprindă strălucirea. Doar că, uneori, strălucirea nu mai poate exista sau nu a existat deloc. Și dacă a existat, nu poate fi reaprinsă din cauza multor răni și întâmplări. A unor crevase abisale formate între ei.

Atunci, a înțeles să îi rămână alături, să îl sprijine, să îi zâmbească, să îi ridice sufletul de jos, să îl mângâie și să îi arate ce bărbat frumos, puternic și deosebit este. A ales să îl învețe să viseze din nou. Să creadă în visele lui. Să îi pună aripi din aripile ei și să îl lase să zboare singur, A ales să îl iubească, să îl respecte, să îl prețuiască, să îi fie prietenă și iubită. A ales să îl învețe că are dreptul să decidă și să trăiască, indiferent ce ar însemna asta pentru ea.

Uneori, amanta nu este cea de-a doua. Este exact cine trebuie să fie. Este cea pentru care el înțelege că viața e făcută să fie trăită inclusiv de el și atunci decide: pe ea! Pentru că el a găsit în ea exact ce găsim fiecare în iubirea vieții noastre: iubirea, scopul, bucuria de a trăi. Este femeia aceea normală pe care o vedem pe stradă. Este vecina de vis-a-vis. Este mama noastră. Este bunica. Este prietena noastră cea mai bună. Este femeia aceea despre care auzim că a avut o căsnicie de poveste și că a iubit în toată viața sa un singur bărbat.

De ambele părți ale baricadei

Dacă m-am pus în ambele roluri? Bineînțeles că da! Am fost de ambele părți ale baricadei și mi-am înțeles perfect rolul, rostul și propriile greșeli. Am înțeles că am fost înșelată fix din vina mea. Pentru că am făcut o alegere a altora nu a mea. Și am înțeles că iubind un bărbat căsătorit, nu înșel. Pentru că el își aparține, iar inima lui la fel. Iubirea nu e o obligație. Ea este o stare de fapt!

Nu promovez amanteria. Nu susțin însă nici căsniciile eșuate! Nu vreau să idealizez. Nu vreau să absolv de vină. Nu vreau să demonstrez că amantele sunt ceva bun. Nu vreau să întorc lumea cu susul în jos. Vreau doar să scot în evidență faptul că, uneori, căsniciile nu sunt ce ar trebui să fie, iar noi greșim obligându-l pe cel de lângă noi să tragă alături de noi la un jug căruia nu îi aparține nici el, nici noi!

Vreau doar să spun că fiecare avem dreptul la fericire, iubire și viață, iar apariția unei relații extraconjugale este, de cele mai multe ori, din propria noastră vină. Pentru că uităm să udăm ceea ce a înflorit deja.

“Niciodată să nu spunem niciodată!”

Uneori, amantele acestea devenim chiar noi! “Niciodată să nu spunem niciodată!” Eu am fost. De toate. Acum, sunt doar o femeie fericită, iubită și nespus de binecuvântată. Și nu, nu regret nimic! Ar însemna să mă anulez pe mine și sentimentele mele. Mai bine mor!

Viața este făcută să o trăim în toate clipele sale bune sau rele! Eu o trăiesc, cu toată viața mea. Și o iubesc! O iubesc cu toată viața mea care demult nu-mi mai aparține. Nu pentru că sunt posesia cuiva, ci pentru că sunt iubirea vieții cuiva. Și… îi mulțumesc.

Ramona Sandrina

www.webcultura.ro