Din înțelepciunea Părintelui Arsenie Boca

Până nu-L găsesti pe Dumnezeu, nu te afli nici pe tine, nu-ți găsesti nici sensul tău, nici sensul lumii.

Poziţia omului în creaţie e unică, suntem făpturile lui Dumnezeu, dar suntem şi realizarea noastră.

Pe Dumnezeu Il ai sădit, „inoculat”, latent, in structura ta spirituală. Tu eşti altoit cu un Om-Dumnezeu, absolut superior condiţiei tale pămanteşti. Prin aceasta şi tu eşt fiu al lui Dumnezeu. (…) Ne-a dat şi nouă puterea să fim fiii lui Dumnezeu. Dacă cineva e conştient şi trăieşte această evidenţă interioară şi pe celălalt plan al existenţei, unuia ca acela nici un rău nu i se mai poate intampla. Nici omoraţi nu pot fi, pentru că in ei prezenţa divină e forţă care face deşartă orice zvarcolire a răului asupra lor.

Incercările şi neliniştile vremii au şi ele un rost: ne provoacă la găsirea sensului ce-l avem in Dumnezeu, ca ultim reazim etern al liniştii, iar pe de altă parte ne conduc la găsirea de noi inşine, ca făpturi renăscute in Dumnezeu şi ajunse la libertatea spiritului.

Cand ajungem la cunoştinţa a ceea ce suntem de fapt, că avem o inrudire cu Dumnezeu, că locuieşte chiar in structura noastră spirituală, că suntem in pragul liberei alegeri a unei concepţii de viaţă de care să ne ţină, chiar de n-om fi pe placul lumii, atunci Dumnezeu aprinde candela şi luminează toată viaţa noastră cu concepţia creştină despre lume şi viaţă.

Să nu vă gândiţi niciodată că după moarte veţi moşteni împărăţia pe care n-aţi trăit-o încă de pe pământ.

Când dai, la început dai din ceea ce ai, apoi, de la un moment dat, dai din ceea ce ești.

Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.

Omul bun îi vede pe toţi oamenii buni, iar cel rău şi viclean învinuieşte, osândeşte şi vorbeşte de rău nu numai pe cei ce merg strâmb, ci şi pe cei ce merg drept.

Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.

Dumnezeu nu uită de om cum uită omul de Dumnezeu.

Calea cea mai lungă pe pămant e de la urechi la inimă, incat ani de zile nu ajung, ca să-i dai de capăt.

Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri şi Dumnezeu se roagă de om să-şi schimbe purtările. Socotiţi acum, care de cine să asculte mai intai?

Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse.

Fapta bună este bună numai dacă este acoperită de smerenie.

Nu poţi propovădui împărăţia Cerurilor cu plumbii materiei pe aripi.

Mântuirea se lucrează numai pe ruinele egoismului.

Păstrarea capacităţii de incadrare in disciplină a unui suflet face dovada armoniei şi valorii sale.

Cine vrea să biruie lumea e dator să ia arma rar folosită a iertării, oricate necazuri ar pătimi de la oamenii lumii acesteia, ca unul ce vede că fraţii săi stau legaţi intr-o robie străină, in intunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de ei inşişi.

Până nu te-ai lepădat de tine, eşti o fântână seacă; iar dacă te-ai lepădat de tine şi te-ai dedicat lui Iisus, El te-a schimbat în izvor de apă vie. Numai aşa poate sufletul să ajungă la sine însuşi, la El – cel adevărat, lepădându-se de sine şi strămutându-se în Dumnezeu. Nu ştiu pe lume o biruinţă mai mare ca aceea de a te lepăda de tine şi a ajunge liber; e trăirea libertăţii duhului: “Adevărul vă va face liberi”. Deci, înţele­gem că fără (să plătim) această vamă a făpturii noas­tre vechi stăteam în minciună, încolţiţi de iluzii şi striviţi de roţile necesităţii fără ieşire, strânşi în acest cleşte. De aici ne scoate numai Iisus. Când se petrece aceasta? Când îl cunoaştem pe Iisus ca inimă a inimii noastre, ca suflet al sufletului nostru, îl putem cunoaşte numai în iubirea şi bucuria pe care o simţim când renunţăm la Eul nostru şi ne aflăm faţă către faţă cu Dânsul.

Omul se desăvârşeşte şi ajunge expresie supremă, când sufletul lui se recunoaşte în veşnicie, în infinit! – ceea ce e propria sa revelaţie. Adevărata restrişte a omului stă în faptul că nu izbuteşte pe deplin să-şi aducă la expresia supremă propria-i fiinţă, că e tulburat de eul şi îşi pierde vremea cu lucruri de nimic.

Cuvintele sunt ființe vii capabile să facă treaba la care au fost trimise.

Fii mai presus de cuvintele oamenilor: să nu te atingă nici lăuda, nici ocara din ele.

În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă.

Starea sufletului dincolo de mormânt este continuarea stării sale pământeşti, fie de viaţă, fie de moarte.

In necazuri se vede iubirea omului de Dumnezeu si de oameni.

Nimeni pe lume nu este absolut necesar pentru nimic. Vei fi sau nu, vei interveni sau ba, progresul, lumina tot se va face, cu tine sau fără tine. Există o energie ascunsă care mână lucrurile înainte. Să nu-ţi închipui, sărmană făptură pieritoare, oricât de bine ai fi înzestrat, că dacă nu eşti tu lucrurile n-au să meargă înainte. Lumina se face şi fără tine, pe deasupra capului tău. Poţi fi folositor; dar absolut trebuitor nu eşti pentru nimic.
Prin urmare, la ce străduinţa? Oricum vor sta lucrurile, tu îndeplineşte-ţi înainte menirea pe care o simţi, dacă o simţi. Câtă vreme auzi în tine glasul unei misiuni, continuă-ţi calea mai departe, oricâtă experienţă brutală ar fi venit să-ţi arate că ţelul crezut al străduinţei tale s-ar putea lipsi de munca ta. Ţi-a fost rănită prezumţia pe care ai avut-o? Poate că nu mai înţelegi rostul încordării, ci sensul utilităţii tale? Nu înceta să fii ceea ce ai fost. Isprăveşte ceea ce făceai ca şi cum n-ai fi încercat nici o dezamăgire.
Poate că, fără ştiinţa noastră, noi slujim vreunui scop al naturii, un scop care-i prea mare ca să-l înţelegem, prea vast ca să ni-l închipuim şi pentru care Dumnezeu ne-a pus în suflet impulsia oarbă pentru noi, dar luminată pentru El. Soldatul nu pricepe planul generalului, dar fără să-l priceapă îl aduce la îndeplinire. Întocmai aşa sună cuvântul Scripturii din Vechiul Testament: “Ori pricep, ori nu pricep, ori ascultă, ori nu ascultă, tu spune-le cuvântul Meu“…

Arsenie Boca

https://drumuricatretine.wordpress.com