Daca aruncam o privire sincera in interiorul
nostru, vom observa o platosa in jurul inimii. Pentru unii oameni, este o
baricada groasa, impenetrabila. Pentru altii, este un scut protector mai
subtire, mai subtil sau o contradictie care nu apare decat in circumstante
amenintatoare.
Si nimic nu sporeste mai mult sentimentul de
amenintare decat suspiciunea ca nu suntem cu adevarat iubiti si acceptati asa
cum suntem. Reducand inima la tacere sau inchizand-o, incercam sa eliminam
durerea.
Nestiind ca putem fi iubiti pentru ceea ce
suntem devenim neincrezatori in iubirea insasi si acest lucru la randul lui ne
determina sa intoarcem spatele vietii si sa ne indoim de bunavointa ei. Ne
putem spune ca iubirea nu este cu adevarat disponibila, insa adevarul profund
este ca nu-i acordam incredere si astfel ne este greu sa ne deschidem fata de
ea sau sa o lasam sa ne patrunda. Acest lucru ne deconecteaza de propria inima,
exacerband sentimentul ca iubirea e greu de gasit.
Indepartarea de iubire se transforma de cele
mai multe ori in senzatia de a nu fi complet acceptati de catre familia din
care provenim-fie prin neglijenta, lipsa de sincronizare sau chiar abuz. Pentru
ca nu ne simtim stransi in bratele sigure ale iubirii cadem in ghearele fricii.
O cantitate insuficienta de iubire si hrana spirituala afecteaza in mod direct
sistemul nervos sensibil al copilului, dand nastere unui anumit grad de soc sau
unei traume care il va afecta pentru tot restul vietii.
Uneori, ranirea sau separarea de iubire se
produce in moduri mai subtile. Unii parinti par destul de iubitori si totusi,
in mod inconstient sau ascuns, isi manifesta iubirea incercand sa controleze
sau sa manipuleze. Sau pot sa nu vada copilul ca pe o persoana diferita de ei,
o fiinta separata. Astfel de copii se pot simti iubiti pentru anumite calitati,
dar nu pentru ceea ce sunt cu adevarat. In nevoia lor de a-si multumi parintii
si a le indeplini asteptarile, ajung sa priveasca iubirea ca pe un lucru din
afara lor pe care trebuie sa-l castige ridicandu-se la anumite standarde.
Copiii incearca in mod firesc sa se protejeze
de suferinta iubirii neadecvate cat de bine pot. Invata sa se separe si sa se
distanteze de ceea ce le provoaca durere, prin incapatanare sau inchizandu-se
in sine. Termenul tehnic este disociere.
Disocierea este modul prin care mintea noastra
intoarce spatele durerii, sensibilitatii, dorintei de iubire, supararii si
furiei de a nu primi suficienta dragoste, corpului, unde se afla aceste
sentimente. Este una din strategiile fundamentale si una dintre cele mai
eficiente din repertoriul copilului. Totusi, ea are si un dezavantaj major:
impiedica sau opreste accesul catre doua zone principale din corp: centrul
vital din stomac – sursa energiei dorintei, a erosului, a fortei vitale si
cunoasterii instinctuale- si centrul inimii- unde raspundem iubirii si simtim
lucrurile la modul cel mai profund.
Spunand nu durerii lipsei de iubire blocam
caile prin care curge dragostea in corp si astfel ne lipsim de nutrientul
esential care ar permite intregii noastre vieti sa infloreasca. Si ajungem sa
periclitam legatura cu viata insasi.
Toate acestea ne pun in fata unei dileme
ciudate si dureroase. Pe de o parte, tanjim dupa iubire – lucru de neevitat.
Iar in acelasi timp, o si indepartam si refuzam sa ne deschidem total catre ea
pentru ca nu-i acordam incredere.
Intregul tipar-necunoasterea faptului de a fi
iubiti asa cum suntem, apoi reducerea la tacere a inimii pentru a elimina
durerea, inchizand caile prin care iubirea poate curge in si prin noi-reprezinta
rana din suflet. Desi rana din iubire se naste in copilarie, ea devine in timp
o problema spirituala mult mai mare-o deconectare de la deschiderea spre
iubirea care este natura noastra.
Rana umana universala se manifesta in corp ca
pustietate, anxietate, trauma sau depresie, iar in relatii ca starea de
neiubire, cu nesiguranta ce-i urmeaza, tendinta de a ne proteja, neincrederea
si resentimentele. De aici decurg toate problemele din relatiile noastre.
Iubirea si rana din suflet par a merge mereu
mana in mana, asemenea luminii si umbrei. Indiferent cat de puternic ne
indragostim de cineva, rareori ne depasim frica si neincrederea pe termen lung.
Intr-adevar, cu cat mai stralucitor ne lumineaza cineva, cu atat mai mult
acest lucru activeaza umbra ranii noastre si o aduce in prim plan. Odata ce
apar conflictul, neintelegerile si dezamagirile, o anumita nesiguranta se
inalta din adancurile intunecate ale mintii noastre, soptind “vezi, pana la
urma tot nu esti iubit cu adevarat.”
La nivel colectiv, rana profunda din psihicul
uman duce la o lume devastata de lupte, stres si disensiuni. Comunitatile si
institutiile sociale de la fiecare nivel – casatorii, familii, scoli, biserici,
corporatii si natiuni pe intreg mapamondul-sunt in haos, se divid. Razboiul,
saracia, nedreptatea, degradarea ecologica pornesc din incapacitatea noastra de
a avea incredere unii in altii, de a ne onora diferentele, a ne angaja intr-un
dialog respectuos si a ajunge la o intelegere reciproca.
Asadar, toate lucrurile frumoase si oribile
acestei lumi au aceeasi sursa: prezenta sau absenta iubirii. Sa nu te simti
iubit si sa pui asta la suflet este singura rana care exista. Ne distruge,
facandu-ne sa ne vestejim si sa devenim refractari. Toata ura fata de noi
insine si de ceilalti, toate temerile noastre, egoismul, problemele de
comunicare si nesiguranta sexuala, patologia, nevroza, actiunile distructive
din lume si intregul cosmar al istoriei, cu toata varsarea de sange si cruzimea
sa, se rezuma la un singur lucru: faptul ca nu stim ca suntem iubiti si ca
meritam iubire ne ingheata inima. Si intreaga tragedie a vietii umane porneste
de aici.
Extras din “Iubiri perfecte, relatii
imperfecte. Cum sa vindecam ranile sufletului”, John Welwood, Editura Elena
Francisc
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu