Intr-un fel ascuns si inconstient, exista in viata fiecaruia momente in care asteptam sa capatam dreptul la felia de fericire care ni se cuvine. E ca si cum, in fiecare zi, ne surprindem intinzand mana spre fericirea noastra, impinsi de dorul inimii noastre care tanjeste dupa ea in fiecare clipa, insa exact in momentul in care suntem cat pe ce sa o atingem, ne aducem aminte ca putem fi prinsi, pedepsiti, alungati sau exclusi daca indraznim prea mult. Si continuam sa ne traim viata in acelasi perimetru restrans pe care il cunoastem, care uneori nu ne lasa sa respiram, pentru ca am uitat cat de mult aer exista in jur. Si evitam sa ne adresam intrebarea cheie: de a cui permisiune am nevoie pentru a fi fericit? Unde pot sa caut aprobare pentru existenta fericirii mele? Cine trebuie sa ma valideze ca sa simt ca merit sa-mi traiesc viata? Mama, tata, bunicii, urmasii, partenerul de viata, fratii, colegii, prietenii?
A avea curajul sa fii mai fericit decat cei din familia ta este un mare test in aceasta viata. Cum poti sa-ti permiti sa-ti traiesti viata, cand stii ca cei pe care ii iubesti nu sunt la fel de dornici de a-si trai viata cu bucurie si privesc totul prin lentile cu care vad doar suferinta in tot ce inseamna viata? Loialitatile ascunse fata de cei dragi sunt adesea ca niste sfori care ne manevreaza, din umbra, pe scena vietii noastre. Fara sa stim, luam decizii si ne trezim in situatii de viata care ne aduc aminte de apartenenta la suferinta care isi cere drepturile cu orice pret. Asa ca incercarea de a fi mai fericit decat mama, decat tata, decat fratii, decat cei din jur vine la pachet cu o vinovatie pe care ne este foarte greu sa o continem. Pentru ca dincolo de ea se afla toata jalea de secole, care ne curge prin vene si prin care striga toti cei care au fost si sunt, prin sange, ai nostri. Am purtat si purtam, cu voie sau fara voie, constient sau nu, toata aceasta suferinta mult prea mare pentru umerii nostri. Pana intr-o zi, cand incepem sa realizam. De obicei, ceva in noi incepe sa strige. Daca avem destul curaj sa auzim acest strigat, vom sti: este dreptul nostru la fericire. Este felia de viata neprihanita dupa care tinde sufletul nostru. Este promisiunea unei vieti intregi, pe deplin apartinandu-ti tie. Este totul pentru tine.
Daca suntem sinceri cu noi insine, vom realiza ca nu ne-a cerut nimeni sa suferim in numele sau pentru cei din jur, ci am facut-o pentru ca asa am crezut ca ajutam sau pentru ca era singurul mod de a avea un sens al apartenentei la ceva. Am facut-o din iubire, in ultima instanta. Dintr-o iubire disperata, care nu a servit nimanui. Asa incepem sa ne dam voie sa punem limite si sa nu mai simtim toata vinovatia Universului cum ne strapunge inima cand ne dorim sa traim doar viata noastra, nu si pe a celor din jur. Asa incepem, incet incet, sa sadim in sufletul nostru samanta unei vieti noi, promisiunea noastra de fericire.
Asa capatam dreptul de a spera ca planta va fi intr-o zi un copac, care, cu toate ca are radacinile batrane si un trunchi cocarjat si impovarat, are roade bune si gustoase pentru ca a invatat, intre timp, cum sa-si indeplineasca rostul. Si daca si atunci mai ai nevoie de permisiunea parintilor, deschide-ti inima catre ei, fie ca mai sunt sau nu cu tine, si roaga-i, pe Pamant sau in gand: “Am nevoie de binecuvantarea ta, ca sa fiu mai fericit decat ai fost tu. Daca eu sunt mai fericit, suferinta ta nu a fost in zadar.”
Asa ca, cine-ti poate da permisiunea de a fi fericit, in afara de tine insuti? Este un drept care se asuma. De multe ori, nici nu constientizam ca avem dreptul la putina fericire. Imprastiati in mii de directii, intre familia din care provenim si familia pe care ne-am construit-o, intre incercarea de a face tot posibilul pentru a apartine si pentru a fi recunoscuti si dorinta de a ne crea propria viata, asa cum ne dorim, uitam de felia de fericire care ne este rezervata. Cand lupta din noi inceteaza, si se face atat de liniste in suflet incat incepem sa-i ascultam vocea, vrand-nevrand, incepem sa intrezarim posibilitatea pentru altceva. Posibilitatea acceptarii lucrurilor asa cum sunt, posibilitatea de a fi prezenti complet in corpul nostru, aici si acum, posibilitatea de a simti tot ceea ce trebuie sa simtim in aceasta viata, stiind ca nu vom muri niciodata de prea multe sentimente, oricat de intense ar fi ele, posibilitatea de a ne scufunda, pas cu pas, in intensitatea fiecarui moment in parte, asa cum ni-l aduce viata. Iar eu cred ca asta este fericirea in cea mai pura forma. Fericirea la care putem avea acces cu totii, oricand, oriunde.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu