…ca oamenilor le este teama de necunoscut
deoarece lucrurile pe care le vor descoperi pot schimba “icoana” pe care si-au
creat-o despre ei insisi.
Nu-mi amintesc daca
asa suna citatul cu exactitate, insa merita sa reflectam putin asupra acestui
subiect.
Daca in copilarie
plansetele prelungite ne etichetau drept “suparaciosi”/”rasfatati”, iar
racelile tot mai dese si mimica ingrijorata a parintilor ne ofereau amprenta
“bolnaviciosului”, pe masura ce timpul trece, noi suntem cei care ne conturam
imaginile despre propria persoana.
Poate ca cel mai
ironic lucru este faptul ca ne cream singuri propriul pat al lui Procust, iar
in momentele in care nu ne mai recunoastem, incepem sa ne taiem parul care
depasea conturul cu care eram obisnuiti. Ne ghemuim pentru a nu da “pe
dinafara”, iar in acele clipe in care credeam ca imaginea conturata va fi cea
stabila, ne defacem larg mainile si picioarele pentru ca patul se mareste
incetul cu incetul.
Dialogul cu necunoscutul apare in momentul in
care alegem sa parasim patul pentru ca talpile noastre sa atinga pamantul.
De cate ori nu am
afirmat despre noi “Eu nu sunt genul care sa vorbeasca in public/ sa ii
asculte pe ceilalti/ sa dea ritmul propriei vieti/
sa ia decizii/ sa invete ceva pe cont propriu/ sa locuiasca intr-o garsoniera
cu altcineva/ sa aiba grija de propria persoana” (si lista poate
continua pentru fiecare in parte), fara ca macar sa ne oferim posibilitatea de
a actiona in acest sens?
In momentul in care ne
lasam incatusati de propriile proiectii la adresa noastra, uitam sa lasam loc
si pentru alternative. Ne inghesuim atat de mult in noi insine incat uitam sa
respiram viata care ne tot cheama spre ea…Il imbratisam atat de tare pe “Nu” si
inaltam tot mai sus patul lui Procust astfel incat coborarea in realitate
devine tot mai greu de realizat…
Cat despre “icoana” de
care aminteste Mircea Eliade, consider ca timpul cioplirii ei este cel care ne
indeparteaza de adevarata viata. Timpul
in care ne intrebam “cum ar trebui” sa gesticulam, gandim sau simtim pentru a
da bine in ochii celorlalti sau pentru a ne potrivi cu imaginea pe care noi o
avem despre noi insine reprezinta o mare pierdere in fata noastra.
Atunci cand teama de
necunoscut intervine, nu avem incotro si renuntam la toate ustensilele de dezoltare personala pe
care ni le-am creat pentru a ne proteja. Avem de ales intre a ciopli in
continuare o imagine pe care vom dori cu siguranta sa o retusam mai tarziu si a
ne avanta in necunoscut pentru a trai dincolo de limitele imaginatiei noastre.
Si chiar daca intalnirea
cu cele enigmatice ne poate determina sa ne pierdem controlul, nu se stie
niciodata ce vom descoperi. Nu se stie niciodata daca lucrul cel mai de temut
nu ascunde, de fapt, darul care astepta sa iasa la iveala…
Voi ce parere aveti?
