In arsita dragostei - Poeme si confesiuni despre Mircea Eliade

Un volum imedit, pe care romanii nu-l asteptau, pentru ca nu stiau ca exista. O mare poveste de dragoste. 96 de pagini de esenta tare turnata intr-un flacon subtire si rafinat. O carte rara. Poeziile de dragoste pe care Maitreyi Devi le-a scris pentru Mircea Eliade.

Comunicat de presa

O mare poveste de dragoste revizitata. 96 de pagini de esenta tare turnata intr-un flacon subtire si rafinat. O carte rara. Poeziile de dragoste pe care Maitreyi Devi le-a scris pentru Mircea. Despre existenta lor pana acum in Romania nu s-a stiut si nu s-a vorbit. Nu le asteptati. Dar ele exista. Sau au existat. Sa pui mana pe o editie a acestui volum de poezii este acum un lucru greu de infaptuit chiar si la Calcutta. Pentru prima data in Romania vorbim despre ele, si in acelasi timp le publicam - de acum incolo le puteti citi si tine aproape de suflet. Dar intre filele acestei carti noi ne propunem mult mai mult decat atat: alaturi de versurile sfasietoare ale unei femei indragostite de un barbat pe care nu l-a revazut aproape o jumatate de veac, publicam marturiile familiei, corespondenta, fotografii, informatii inedite.

Acest eveniment editorial este un rezultat al pasiunii: pasiunea editorului Adelina Patrichi, care a investit ani de calatorii, ani de cautare, de tatonare, de lectura, de intrebari. Fiecare pagina din aceasta editie de lux, cartonata, incepand cu cele ce contin poeziile de dragoste scrise de Maitreyi pentru Mircea si sfarsind cu cele populate de fotografiile adevaratei Chabu (sora, cea care declansa tragedia in realitate), de fiul sau nora lui Maitreyi (care vorbesc aici pentru publicul din Romania, prin interviurile acordate editorului-jurnalist) aduce ceva nou si nemaiauzit, despre o poveste care nu a incetat sa fascineze. Pentru ca, spre deosebire de povestile de iubire cu care ne-au obisnuit in general cartile, aceasta este una adevarata, traita de doi scriitori.

O femeie directa, plina de forta, capabila sa vrajeasca orice auditoriu - asa apare Maitreyi in amintirea celor ce au cunoscut-o, cei descoperiti de editor in anii sai de jurnalism TV si dupa aceea. Surprinsi intre 1996 si 2007, ne vorbesc despre Maitreyi, pe rand, Chitrita Devi (Chabu, sora, prezenta si in romanul lui Eliade), Priyadarshi Sen (fiul lui Maitreyi) si Rupa Sen (nora) - acestia din urma ajunsi si ei personaje, in romanul lui Maitreyi. Intre filele cartii veti putea vedea cu ochii dv. biletul de adio scris de Maitreyi lui Mircea. Cuvintele disperate pe care indragostita le-a scris in graba, pentru a-l avertiza ca parintii ei aflasera despre povestea lor de iubire, apar in facsimil. Maitreyi le-a scris pe cartea ei de poezii (cea pe care tocmai o publicase).

Cartea respectiva, ramasa, dupa moartea lui Eliade, la reputatul orientalist Sergiu Al-George, apoi la sotia acestuia, Dorina Al-George, se afla astazi in colectia personala a domnului Vlad Sovarel, indianist din noua generatie, care a pus-o la dispozitia editurii pentru crearea acestui volum inedit. Alaturi de informatii despre ecourile ecranizarilor dupa celebrele carti de Eliade si Maitreyi, tot aici se pot citi parti insemnate din scrisorile lui Maitreyi despre dragostea ei pentru Eliade, in traduerea romaneasca, dar si in facsimil. In sfarsit, pe coperta este inscriptionata, cu folio auriu, semnatura reala a lui Maitreyi, fata de 16 ani din 1930.

Cartea de poezii, intitulata in original "Aditya Marichi" (insemnand raza de soare si fiind numele pe care i-l inventase tatal autoarei, filozoful Dasgupta, lui Eliade, considerand ca, pronuntat in bengali, aduce cu numele Eliade Mircea), inclusa aici, in traducerea romaneasca, a fost scrisa de Maitreyi sub imperiul emotiilor trezite de intalnirea la Calcutta cu Sergiu Al-George, care ii povestea autoarei romanul "Maitreyi", scris de Eliade, readucandu-i in suflet toata iubirea pierduta cu aproape o jumatate de veac inainte.

Atunci Maitreyi se apuca si ea de scris si, cu aceeasi febrilitate cu care fusese scrisa "Maitreyi", a pus pe hartie, intre 18 septembrie si 18 decembrie 1972 aceasta prima replica literara la romanul lui Eliade. Majoritatea versurilor cuprinse aici sunt scrise in 1972, imediat dupa ce i s-a povestit romanul lui Eliade. Ultima poezie insa dateaza din anul 1947, cand Maitreyi avea doar treizeci si trei de ani. Poeziile au fost scrise inainte de a merge la Chicago sa il mai intalneasca o data pe Eliade, in vreme ce romanul a fost scris dupa aceea, lucru care face ca aceste poezii sa devina o marturie unica a felului in care aceasta femeie a stiut sa iubeasca si sa actioneze in numele iubirii, la 60 de ani cu acelasi fior de la 16. Dupa revederea cu Eliade, lucrurile nu au mai fost niciodata la fel - in aceasta dragoste nemuritoare a cazut o picatura de amar, pe care Maitreyi a dus-o cu ea pana la moarte. Moarte in care a pasit, probabil, iubindu-l inca pe Eliade.

O carte care va aduce sufletul adevaratei Maitreyi, in cuvintele ei si ale celor ce au iubit-o sau renegat-o! Pentru ca tot aici veti afla si despre tragedia pe care a declansat-o in societatea conservatoare bengaleza publicarea romanului lui Maitreyi, in care spunea sus si tare ca ea, femeia respectata de toata lumea, mama si bunica, inca il mai iubea pe romanul care locuise in casa Dasgupta in 1930!

"O sublimare artistica a disperarii. Nu am citit niciodata poezii ca acestea. Cartea are si o semnificatie filozofica; este reprezentativa pentru geniul indian. Dar mahnirea teribila care se ascunde in aceste poeme face orice apreciere, supusa teoretizarii, sa para nu numai superficiala, ci si, intr-un fel, lipsita de sens. " (Sergiu Al-George)

Despre Maitreyi Devi (1914-1990)

Adevarata Maitreyi a fost o femeie in carne si oase, care a iubit, a imbatranit, a scris, a avut copii si nepoti. Ea a iesit din poveste, devenind o figura proeminenta a intelectualitatii indiene din secolul trecut, activist social, reformator, luptator pentru drepturile celor oropsiti de soarta si pentru mediu intr-o vreme cand asemenea preocupari erau foarte rare, vicepresedinte al Consiliului Coordonator al Femeilor Indiene, fondator al Consiliului pentru Promovarea Consensului Comunitar.

Insa Maitreyi a fost in primul rand o scriitoare de marca in spatiul bengalez. Si-a publicat prima carte la varsta de saisprezece ani. Beneficiind de o prefata semnata de Rabindranath Tagore , maestrul ei spiritual si cel care i-a descoperit talentul iesit din comun, versurile s-au bucurat de recenzii extraordinare in epoca. Un singur lucru nu s-a schimbat in viata acestei femei extraordinare, pana la moarte: iubirea pentru Mircea Eliade. Cand a auzit, dupa mai mult de patru decenii, ce contine cartea care ii poarta numele, toata viata i-a fost data peste cap. Si Maitreyi i-a dat lui Mircea replica de fapt, replicile au fost doua: volumul de poezii de dragoste "Aditya Marichi" si romanul "Na Hanyate", publicat in Romania cu titlul "Dragostea nu moare".

Opera sa literara, in bengali si engleza, cuprinde un roman, patru carti de poezie, opt lucrari despre Tagore, carti si eseuri de calatorie, filozofie si reforma sociala. A editat colectii despre Gandhi si autori din Bangladesh.

Figura carismatica a Bengalului, Maitreyi reusea sa atraga la luarile de cuvant in public mii de oameni. Nora sa declara editorului Adelina Patrichi ca atunci cand Maitreyi intra intr-o incapere toti sfarseau prin a o asculta numai pe ea. A fost consultata de guvernul indian in mai multe randuri, fiind chemata pentru a gestiona criza de la granita in timpul razboiului din 1972, cand Bangladesh s-a despartit de Pakistan si mii de indieni au trecut granita din Bangladesh, fugind in India.

In haosul creat atunci, Maitreyi s-a ingrijit de copiii pierduti , de raniti si bolnavi. Inspirata de suferinta cu care s-a infruntat in acele momente, ea a infiintat orfelinatul Khelaghar, lasandu-l mostenire fiului si nurorii sale, Priyadarshi si Rupa Sen. In 1976 i s-a decernat cea mai importanta distinctie literara indiana, premiul Academiei de Litere (Sahitya Akademi Award, al carui laureat este si scriitorul Amitav Ghosh), pentru controversatul roman "Na Hanyate".

A murit la varsta de 76 de ani, la un an dupa ce ONU ii acordase medalia Global 500 Roll of Honour distinctie decernata celor ce "ii pot inspira pe altii cu faptele lor extraordinare", cu care se pot lauda personalitati de talia unui Jacques-Yves Cousteau, Edmund Hillary, Robert Redford , Brigitte Bardot, Margaret Thatcher , David Attenborough, Gerald Durrell, Jane Goodall, Jimmy Carter, printul Phillip (duce de Edinburgh), dar si organizatii prestigioase precum National Geographic, Worldwide Fund for Nature sau Greenpeace.

Cartea a aparut la editura Taj, colectia Taj Retro, si este disponibila si pe elefant.ro

www.garbo.ro

Mircea Eliade spunea…

 

…ca oamenilor le este teama de necunoscut deoarece lucrurile pe care le vor descoperi pot schimba “icoana” pe care si-au creat-o despre ei insisi.

Nu-mi amintesc daca asa suna citatul cu exactitate, insa merita sa reflectam putin asupra acestui subiect.

Daca in copilarie plansetele prelungite ne etichetau drept “suparaciosi”/”rasfatati”, iar racelile tot mai dese si mimica ingrijorata a parintilor ne ofereau amprenta “bolnaviciosului”, pe masura ce timpul trece, noi suntem cei care ne conturam imaginile despre propria persoana.

Poate ca cel mai ironic lucru este faptul ca ne cream singuri propriul pat al lui Procust, iar in momentele in care nu ne mai recunoastem, incepem sa ne taiem parul care depasea conturul cu care eram obisnuiti. Ne ghemuim pentru a nu da “pe dinafara”, iar in acele clipe in care credeam ca imaginea conturata va fi cea stabila, ne defacem larg mainile si picioarele pentru ca patul se mareste incetul cu incetul.

Dialogul cu necunoscutul apare in momentul in care alegem sa parasim patul pentru ca talpile noastre sa atinga pamantul.

De cate ori nu am afirmat despre noi “Eu nu sunt genul care sa vorbeasca in public/ sa ii asculte pe ceilalti/ sa dea ritmul propriei vieti/ sa ia decizii/ sa invete ceva pe cont propriu/ sa locuiasca intr-o garsoniera cu altcineva/ sa aiba grija de propria persoana” (si lista poate continua pentru fiecare in parte), fara ca macar sa ne oferim posibilitatea de a actiona in acest sens?

In momentul in care ne lasam incatusati de propriile proiectii la adresa noastra, uitam sa lasam loc si pentru alternative. Ne inghesuim atat de mult in noi insine incat uitam sa respiram viata care ne tot cheama spre ea…Il imbratisam atat de tare pe “Nu” si inaltam tot mai sus patul lui Procust astfel incat coborarea in realitate devine tot mai greu de realizat…

Cat despre “icoana” de care aminteste Mircea Eliade, consider ca timpul cioplirii ei este cel care ne indeparteaza de adevarata viata. Timpul in care ne intrebam “cum ar trebui” sa gesticulam, gandim sau simtim pentru a da bine in ochii celorlalti sau pentru a ne potrivi cu imaginea pe care noi o avem despre noi insine reprezinta o mare pierdere in fata noastra.

Atunci cand teama de necunoscut intervine, nu avem incotro si renuntam la toate ustensilele de dezoltare personala pe care ni le-am creat pentru a ne proteja. Avem de ales intre a ciopli in continuare o imagine pe care vom dori cu siguranta sa o retusam mai tarziu si a ne avanta in necunoscut pentru a trai dincolo de limitele imaginatiei noastre.

Si chiar daca intalnirea cu cele enigmatice ne poate determina sa ne pierdem controlul, nu se stie niciodata ce vom descoperi. Nu se stie niciodata daca lucrul cel mai de temut nu ascunde, de fapt, darul care astepta sa iasa la iveala…

Voi ce parere aveti?

http://www.damaideparte.ro/

 

Mircea Eliade – Maitreyi (fragment)

 

 

Ploaie sa fie sarutul nostru!

“Inceputul acesta solemn mă irită puţin. Nu puteam scăpa de luciditate. (Şi o iubeam, Dumnezeule, cât o iubeam). Mi se părea că va fi o scenă din romane, din baladele acelui ev mediu indian, cu dragoste legendare şi demente. Purtam cu mine spaima şi superstiţiile unei întregi literaturi, pe care, dacă nu o citisem, o văzusem evoluând lângă mine, în adolescenţă şi în cei dintâi ani ai tinereţii. Mă stingherea, ca pe orice civilizat (eu care credeam că mă pot dispensa de civilizaţie, o pot dezrădăcina din mine), fiece gest solemn, fiece cuvânt responsabil, fiecare făgăduinţă.

Maitreyi continuă, totuşi, cu o simplitate care începu să mă cucerească. Vorbea apei, vorbea cerului cu stele, pădurii, pământului. Îşi sprijini bine în iarbă pumnii purtând inelul şi făgădui.

- Mă leg pe tine, pământule, că voi fi a lui Allan, şi a nimeni altuia. Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia aşa îi voi aştepta eu venirea, şi cum îţi sunt ţie razele, aşa va fi trupul lui mie. Mă leg în faţa ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, şi tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui – ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pământ, tu nu mă minţi, maica mea. Dacă mă simţi aproape, cum te simt eu acum, şi cu mâna şi cu inelul, întăreşte-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viaţă de rod şi de joc să-i dau. Să fie viaţa noastră ca bucuria ierbilor ce cresc din tine. Să fie îmbrăţişarea noastră ca cea dintâi zi a musonului. Ploaie să fie sărutul nostru. Şi cum tu niciodată nu oboseşti, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe, şi tu maică mi l-ai adus aproape.

O ascultam tot mai fascinat, până ce nu i-am mai putut înţelege cuvintele. Vorbea o bengaleză de prunc, simplificată, aproape cifrată. Auzeam sunetele, ghiceam pe ici pe colo câte un cuvânt, dar îmi scăpa tâlcul acestei incantaţii. Când a tăcut, parcă mi-era teamă s-o ating, într-atât mi se părea de fermecată, de inaccesibilă. A vorbit tot ea întâi. (Rămăsesem cu o mână pe genunchi şi cu cealaltă palmă apăsată pe pământ, parcă mă legasem şi eu, printr-o magie a gestului.)”

 

 

Mircea Eliade-O prietenie nu se verifica numai prin libertatea pe care i-o acorzi celuilalt...

 

Se spune ca a fi sincer inseamna a nu ascunde nimic celuilalt, a te deschide tot. Este exact, dar criteriul acestei sinceritati il are intotdeauna celalalt, nu tu. Esti considerat sincer nu “cand nu ascunzi nimic” celuilalt, ci cand nu ascunzi ceea ce asteapta de la tine sa ascunzi. Este poate paradoxal, dar asa e; sinceritatea ta nu se verifica prin tine, ci prin celalalt. Esti considerat sincer numai atunci cand spui ceea ce vrea si ceea ce asteapta altul de la tine sa spui.

Daca ii marturisesti unei prietene ca e frumoasa si inteligenta, in timp ce ea nu e nici una nici alta, nu esti sincer. Daca ii spui ca e urata si foarte putin desteapta, esti sincer. Dar marturiseste-i ca toate acestea n-au absolut nici o importanta, ca altele sunt lucrurile pe care ai dori sa i le spui, ca isi macina timpul intr-un mod stupid, ca traieste o himera, ca viseaza la lucruri ce o indeparteaza de adevar si de fericire atunci sigur nu esti nici sincer, esti nebun.

Este poate ciudat, dar ne temem de o lume “defavorabila”, de un mediu strain, cu care nu putem comunica, fata de care nu putem fi “sinceri”. Pentru a nu fi singuri vrem ca lumea sa fie sincera cu noi. Doar sinceritatea ne da aceasta certitudine ca suntem inconjurati de prieteni, de oameni care ne iubesc, ca nu suntem singuri. De aceea in ceasurile de mare singuratate se fac cele mai multe confesiuni, se deschid sufletele, oamenii se cauta unul pe altul: tocmai pentru a anula acel sentiment al izolarii definitive. Sinceritatea este si ea, ca atatea altele, un aspect al instinctului de conservare. De fapt, sinceritatea participa la acea complicata clasa de sentimente si orgoliu ce se numeste prietenie si care, trebuie sa recunoastem, constituie unul dintre cele mai serioase motive de a iubi viata.

In prietenie se intampla acelasi lucru: esti iubit nu pentru ceea ce esti tu, ci pentru ceea ce vede si crede prietenul tau in tine. Tu, omul, esti sacrificat intotdeauna. Esti iubit nu pentru tine, ci pentru ceea ce poti da, ceea ce poti justifica, verifica, contrazice sau afirma in sentimentele prietenului. Si nu te poti plange, pentru ca si tu faci la fel; toata lumea face la fel.

Ceea ce intristeaza oarecum intr-o prietenie este faptul ca fiecare dintre prieteni sacrifica libertatea celuilalt. Prin “libertate” inteleg suma posibilitatilor lui, vointa lui de a se schimba, de a se modifica, de a se compromite. Esti iubit pentru ca prietenii s-au obisnuit cu tine sa te vada pe strada, sa te intalneasca la un anumit local sau pe terenul de sport, s-au obisnuit sa mergi cu ei la cinematograf, in vizita la cunostinte, sa-ti placa, in general, ceea ce la place si lor, sa gandesti, in general, ceea ce gandesc si ei. Unde esti tu in toate aceste sentimente ale lor? Esti descompus, distribuit si asimilat dupa vointa sau capriciul lor; iar tu faci la fel. Daca intr-o zi vrei sa faci altceva decat ceea ce se asteapta de la tine sa faci, atunci nu mai esti un bun prieten, atunci incomodezi, obosesti, stanjenesti. Cateodata esti tolerat; aceasta e tot ce poate oferi dragostea prietenilor tai libertatii tale: toleranta.

Zilele trecute incercam sa vorbesc cu cativa prieteni despre moarte, iar ei parca mi-ar fi spus: “Draga, fii serios si lasa prostiile la o parte!”. Ei nu intelegeau ca ceea ce le apare lor drept prostii poate insemna pentru mine o problema esentiala. Si atunci m-am intrebat ce ar spune prietenii mei daca as savarsi un act compromitator, dar cerut urgent de libertatea mea? Si mi-am dat seama ca n-ar judeca schimbarea din punctul meu de vedere. Ei n-ar incerca sa treaca o clipa in mine, ca sa imi inteleaga nebunia. M-ar decreta nebun, m-ar tolera s-au m-ar lasa singur. In nici un caz n-ar trece in mine. Or, dragostea adevarata nu insemna decat aceasta completa renuntare la individualitatea ta pentru a trece in celalalt.

O prietenie nu se verifica numai prin libertatea pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta pe un prieten la nevoie, a-l incalzi cu mangaierile tale, a-l inconjura cu “sinceritatile” tale nu inseamna nimic. Altele sunt adevaratele probe ale prieteniei: a nu-i incalca libertatea, a nu-l judeca din punctul tau de vedere (care poate fi real si justificabil, dar poate nu corespunde experientei destinului celuilalt), a nu-l pretui prin ceea ce iti convine sau te amuza pe tine, ci pentru ceea ce este, pentru el insusi, prin ceea ce trebuie el sa realizeze ca sa ajunga un om. Iar nu un simplu manechin.

Toate acestea insa nu ti le cere nimeni, dupa cum nimeni nu-ti cere adevarata sinceritate, ci numai acea sinceritate pe care o doreste el. Nu uitati ca intr-o prietenie nu conteaza numai ceea ce ia celalalt. Fiecare luam mai putin decat ar trebui. Acesta este marele nostru pacat: ca nu ne e sete de mai mult, ca ne multumim cu sferturi; de aceea avem fiecare dintre noi atata spaima de ridicol. Nu numai ca nu dam cat ar trebui, dar luam cu mult mai putin decat ni se ofera.

Text de Mircea Eliade