A iubi... în doi...

„Iubirea intre doi oameni...este intalnirea intre doua singuratati care se ocrotesc si isi tin companie”
Rainer Maria Rilke

„A iubi inseamna a inceta sa traiesti pentru tine, a face ca toate sentimentele omenesti, teama, speranta, durerea, bucuria, placerea sa nu depinda decat de o singura  fiinta; inseamna a te cufunda in infinit, a nu găsi nici o limita simtirii, a-ti inchina viata unei fiinte in asa fel incat sa nu traiesti si sa nu gandesti decat pentru a o face fericita; a turna maretie in injosire, a gasi alinare in lacrimi indurerate, placere in suferinta si suferinta in placere; adica a intruni in sine toate contradictiile.” - Balzac

Din ce în ce mai mult ne plangem ca relaţiile noastre, viaţa de cuplu, de familie... merg prost. Dar oare cine merge prost ? Ce mecanism e defect ? Ce trebuie schimbat si unde?

Tu esti fericit si implinit in cuplul pe care il ai ? Sau daca eşti singur… de ce esti?

„Ca un om sa iubească pe altul e probabil cea mai grea sarcina care ne-a fost incredinţată, sarcina supremă, examenul final, opera pentru care toate celelalte sant doar un preludiu....

Iubirea e un imbold pentru fiecare sa se desavarseasca, sa devină cineva, sa devina o lume el insusi de dragul cuiva.” - Rainer Maria Rilke

Foarte rar intalnim cupluri fericite, care se iubesc şi care nu pun semnul „egal” intre iubire si gelozie, intre iubire si multe alte comportamente deviante... Secretul este libertatea!

Fiecare dintre cei doi trebuie sa-si amintească in permanenta ca este stapanul propriei sale vieti, ca fericirea lui depinde in primul rand de el si nu de celalalt.

Niciodată nu va lasaţi coplesiti de problemele celuilalt... nu suntem responsabili decat de propriile noastre probleme! Asta nu inseamna sa fiti indiferenti sau nepasatori la problemele partenerului, ci doar sa nu va incarcati cu ele, sa nu acceptati sa deveniti coresponsabil. E o greseală frecventă si o forma de manipulare des intalnita in cupluri.

Tagore, in versurile de mai jos, reuseste sa transmita perfect ideea unui cuplu liber in iubire si trairi :

„V-aţi nascut impreuna, si impreuna veti fi intotdeauna.

Veti fi impreuna cand albele aripi ale mortii va vor risipi zilele.

Ah, veti fi impreună chiar in memoria tacută a lui Dumnezeu.

Dar sa lasati spatii in impreunarea voastra.

Si lasati vanturile raiului sa danseze printre voi.

Iubiti-vă unul pe altul, dar nu faceti din iubire o legatura:

Mai bine lasaţi o mare miscatoare intre tarmurile sufletelor voastre.

Umpleti-vă unul altuia cupele dar nu beti din aceeasi cupa.

Dati-va unul altuia din painea voastra dar nu mancati din aceeasi felie.

Cantati si dansati impreuna si fiti bucurosi, dar fiecare din voi sa fie singur,

Asemenea strunelor lautei care stau singure, desi vibrează cu aceeasi muzica.

Daruiti-va inima unul altuia, dar nu spre pastrare,

Caci numai mana Vietii va poate incapea inimile.

Si stati impreuna, dar nu prea aproape unul de altul.

Caci stalpii templului stau la distantă unul de altul,

Iar stejarul si chiparosul nu cresc unul in umbra celuilalt.”

Iubirea iti acorda libertatea de care ai nevoie si te ajuta sa fii tu insuti. Este un fenomen extrem de paradoxal. Pe de o parte, te face sa te simti ca un suflet in doua trupuri; pe de alta parte, iti confera individualitate si unicitate. Te ajuta sa renunti la egoul tau marunt, dar sa iti cunosti Sinele Suprem. In acest fel, problema dispare. Iubirea si meditatia sunt doua aripi pe aceiasi umeri. Ele se echilibreaza reciproc. Numai atunci cand le cultivi pe amandouă poti creste, poti deveni implinit.

Si atunci cand va este mai greu, nu uitati ca aveti o umbră de lumina... un inger pazitor. Cat de des va amintiti de el? Cat de des ii cereti ajutorul?

S-a spus mereu ca ingerii sunt dublul ceresc al omului. Schelling, in Philosophie der Offenbarung (Filozofia revelatiei), ii numeşte Potenzen (dynameis pe greceste) ale sufletului omenesc, virtualitatile lui, variantele mai limpezi, mai structurate, ale identităţii sale.

Cu alte cuvinte, suntem mereu insotiti de modelul nostru, de portretul nostru imbunatatit. Si suntem - sau in orice caz ar fi bine sa fim - intr-un dialog permanent cu posibilul acestui portret. Ingerul ofera fiecaruia din actele noastre reperul epurei lui, adică desenul lui ideal.

Langă fiecare „este”, ingerul aşază un „cum ar trebui sa fie”. El conjuga neobosit, la optativ, curgerea vietii noastre, aşa cum am face-o noi insine daca am fi in conditia lui.

Cauta si intelege iubirea din propriul tau suflet, acceptand totodată si furtunile existente acolo! Descopera iubirea din tine, traieste-o si apoi daruieste-o ! Odata gasita Iubirea, devii un Alchimist... descoperi secretul Universului... Gasind iubirea devii un saman care poate vindeca orice... trup, suflet, minte...

Aplică Legea Iubirii si depaseste-ti acel „status quo” predefinit... si vei descoperi miracolul...

Si depaseste-ti limitele! Singura limita a omului este mintea si capcanele intinse de ea...

Abandonează Mentalul si alege Sufletul!

„A iubi”... este un verb ce se conjugă în doi...

O poveste de dor

 

O poveste de dor

In urma cu multi ani, am primit cadou o poveste.

Iti scriu tie, Porumbel Alb, si nu altcuiva, pentru ca tu esti acum pentru mine mesagerul tainic si plin de candoare care imi aduce din nou si din nou freamatul iubirii in inima. Nu stiu sa scriu si sa dau o forma sentimentelor care ma asalteaza uneori si, de aceea, Porumbel minunat, o sa iti spun o poveste (cu cuvinte putine si simple pentru ca, asa cum ti-am spus deja, viata m-a invatat pana acum mai mult sa tac si sa ascult…)

Nu este o poveste din lumea vazduhului (lume a ta si a fratilor tai Albi), ci o poveste a padurilor si a fiintelor pamantului.

Intr-o tainica si misterioasa padure, departe, foarte departe de orice loc cunoscut de oameni, s-a nascut intr-o dimineata proaspata si racoroasa de primavara Fiica celei mai tinere dintre caprioarele Clanului.

Firava, cautand cu infrigurare, cu miscari pline de nesiguranta, caldura Mamei, a ridicat, prima ora in viata, ochii mari plini de o negraita puritate spre Soarele care se nastea. Lumina Lui s-a rasfrant in ochii albastri, imensi, ai Puiului si a imprastiat in desisurile din preajma unda de bucurie a inceputului. Intregul Clan a adus multumiri Spiritului Padurii pentru noua viata daruita lumii lor.

Nu ar fi fost nimic neobisnuit pana aici in viata lor. De fiecare data cand Spiritul Padurii ii binecuvanta, o noua viata aparea intre ei, pui care crestea cu repeziciune, intarind randurile Luptatorilor sau pregatindu-se sa devina Mama. Puiul acesta avea insa (in afara de ochii lui albastri, imensi), o misterioasa stralucire, o albeata a pufului fin de pe trupul firav, care amintea celor mai batrani dintre cerbii Clanului de legendele de demult. Si aceasta nu ar fi fost nimic inca, dar, cu fiecare zi care trecea, aceasta albeata si aceasta stralucire deveneau tot mai intense, iar ochii parca si mai albastri.

Cu cat crestea, cu atat mai mult lumina ochilor Caprioarei Albe lasa sa se citeasca, cu o claritate tot mai mare, un dor netarmurit. Nu erau niste ochi tristi, ci in albastrul lor se vedea o flacara arzand tot mai intens cu fiecare zi, arzand cu iubire, cu umilinta, cu doruri ce nu pot fi rostite, cu dragoste pentru fiecare dintre fapturile Padurii, arzand cu flacara Spiritului Padurii.

Nu o sa spun mai multe acum, Porumbel gingas, despre faptele vietii Caprioarei albe… numai marea taina a ochilor sai arzand de dor.

Fiintele padurii care priveau in ochii ei mari si blanzi tresareau uneori ca trezite pe neasteptate dintr-un somn dulce sau ca la amintirea a ceva demult uitat. Tresareau si apoi treceau mai departe pastrand pentru un timp in suflete o farama din scanteierea ochilor Caprioarei Albe.

Anii au trecut si Caprioara Alba incepea sa simta tot mai mult, cu fiecare clipa, cum acel dor ii patrunde fiecare fibra, patrunde adanc si arde in fiecare din celulele ei…

Si, intr-o dimineata de primavara, racoroasa si proaspata, luminata de acel dor de infinit, Caprioara Alba a facut sa tresara intreaga padure. Intreaga Padure, cu toate fapturile ei, cu fiecare fir de iarba, cu fiecare gaza, a tresarit si adanc a frematat cand intregul trup al Caprioarei Albe a devenit stralucitor ca Lumina ochilor ei, abandonandu-se apoi Pamantului. Iar Padurea a suspinat si a simtit ca ii va lipsi focul dorului ei.

In aceeasi zi, luminata de soarele fraged de primavara, in Lumea Alba a Porumbeilor, a luat nastere o noua viata, cu binecuvantarea Spiritului Vazduhului.

O fiinta plapanda, tremurand inca in urma Miracolului venirii in Lume, ridica, pentru prima oara, ochii albastri, in care deja se vedea un dor nesfasit, spre Soarele bland. Aici, ochii albastri ai Puiului se oglindeau in ochii albastri ai celorlati Porumbei si faceau impreuna Vazduhul sa freamete in ritmul tainic al acelui dor mistuitor si atat de plin de Viata…

Povestea nu se sfarseste aici, ci continua, dar deja nu mai este povestea Caprioarei Albe si nici a Porumbeilor, ci povestea Sufletului oglindit in acei ochi albastri, plini de dorul arzator de Inalt.

Este vorba de tine, Porumbel Alb, si de dorurile din si de dincolo de stralucirea ochilor tai, doruri ce nu se vor stinge, ci vor deveni tot mai mistuitoare, pana ce flacara acestei iubiri si sperante nesfarsite va duce sufletul tau in Cel pe care il doreste neincetat (fie ca stie asta sau nu).

http://armoniefeminina.com/2010/01/19/o-poveste-de-dor/