Iubirea nu depinde de
cunoaştere, educaţie sau autoritate. Ea se situează dincolo de comportament.
Este singura binefacere a vieţii pe care nu o putem pierde. În sfârşit, este
singurul lucru pe care îl putem cu adevărat da. Într-o lume a iluziilor, a
viselor şi a vidului, iubirea este sursă de adevăr. Cu toate acestea, în pofida
puterii şi a măreţiei ei, ea este insesizabilă. Unii îşi petrec toată
existenţa în căutarea ei. Ne temem că nu o vom găsi niciodată, iar când o
descoperim, ne temem să n-o pierdem sau o considerăm ca pe ceva care ne
aparţine, de frică să nu ne scape.
Concepţia noastră despre iubire este cea
care ni s-a inoculat în copilărie. Imaginea cea mai comună este cea a idealului
romantic: întâlnim sufletul pereche, ne simţim minunat de bine şi credem că
această fericire va dura toată viaţa. Bineînţeles, avem inima zdrobită atunci
când, în realitate, suntem confruntaţi cu un cotidian care nu mai are atâta
romantic, când ne dăm seama că iubirea pe care o dăm şi primim este în general
condiţionată. Chiar şi sentimentele pe care le nutrim pentru familie sau pentru
prieteni sunt fondate pe aşteptări şi condiţii. În mod inevitabil, acestea nu
sunt satisfăcute, şi realitatea vieţii cotidiene capătă încet-încet aspectul
unui coşmar. Odată spulberate aceste iluzii romantice, ne trezim într-o lume de
unde această iubire, despre care visam, ca şi copil, este absentă. Atunci,
dintr-un punct de vedere adult, percepem iubirea în mod lucid, cu realism şi
amărăciune.
Din fericire, iubirea autentică la care
toată lumea aspiră este posibilă, dar imaginea pe care o avem despre ea nu ne
permite să o descoperim. Nu este vorba de a visa la sufletul pereche sau la
prietenul perfect. Plenitudinea pe care o căutăm este prezentă în noi, aici şi
acum. Este îndeajuns să ne amintim de ea.
Cei mai mulţi dintre noi aspiră la o
iubire necondiţionată, fondată pe ceea ce suntem mai degrabă decât pe ceea ce
facem sau nu facem. Cei mai norocoşi dintre noi o vor cunoaşte, poate, pentru
câteva minute de-a lungul întregii existenţe. Este trist de spus, dar iubirea
pe care o primim este aproape întotdeauna condiţionată. Suntem iubiţi pentru
altruismul nostru, pentru contul nostru din bancă, pentru veselia noastră,
pentru maniera în care ne tratăm copii sau ne întreţinem casa, şi aşa mai
departe. Este foarte greu să-i iubim pe ceilalţi aşa cum sunt. Am putea chiar
spune că noi căutăm motive să nu-i iubim.
Nu poţi să te simţi fericit şi în pace
într-o relaţie de iubire decât dacă elimini condiţiile la care era ea supusă.
Din nefericire, la modul general, cu cât mai mult îl iubim pe cineva, cu atât
mai condiţionată este iubirea. Ni s-a inoculat în copilărie că era vorba de o
regulă – am putea chiar spune că am fost condiţionaţi cu această viziune a
lucrurilor. Pentru a modifica această idee preconcepută, trebuie să trecem
printr-un dificil proces de dezvăţare. Este iluzoriu să sperăm într-o iubire
necondiţională şi absolută, dar o iubire autentică şi durabilă este întrutotul
posibilă.
Una din rarele relaţii marcate de o
iubire necondiţională este cea pe care o legăm cu copiii foarte mici, pentru că
lor nu le pasă de activităţile noastre, de contul nostru din bancă, sau de
realizările noastre. Ei ne iubesc, pur şi simplu. Apoi, noi îi condiţionăm
recompensându-i când ne zâmbesc, sau obţin note bune la şcoală, sau atunci când
sunt „cuminţi”. Avem mult de învăţat de la sentimentele pe care ni le poartă
copiii noştri. Dacă i-am iubi fără condiţii, un pic mai mult timp, am crea o
lume foarte diferită.
Condiţiile la care supunem iubirea
contrariază puternic relaţia noastră cu celălalt. Eliminându-le, vom descoperi
noi si minunate aspecte ale iubirii.
Cel mai mare obstacol
este frica de a nu fi plătit în schimb. Dacă trăim această teamă, este pentru
că nu realizăm că adevărata iubire constă în a da, şi nu în a primi.
Dacă ne petrecem
timpul evaluând iubirea primită, nu numai că nu ne vom simţi niciodată iubiţi,
dar vom avea sentimentul de a fi sistematic înşelaţi. Nu pentru că
aceasta ar fi o realitate, ci pentru că faptul de a „calcula” nu este un gest de iubire. Dacă trăiţi
sentimentul de a nu fi iubiţi, nu este pentru că nu sunteţi iubiţi, ci este
pentru că vă refulaţi iubirea.
Când vă certaţi cu un
apropiat, credeţi că sunteţi mânioşi din cauza a ceea ce această persoană a
făcut sau nu a făcut. În realitate, dacă sunteţi în această stare, este pentru
că v-aţi închis inima, pentru că v-aţi reţinut propria iubire.Nu ar trebui să-i
privaţi niciodată pe ceilalţi de iubirea voastră, sub pretext că, după voi, ei
nu o merită. Şi dacă nu ar merita-o niciodată? Veţi înceta pentru totdeauna să
vă iubiţi mama, prietenul, prietena, fratele? În schimb, dacă vă exprimaţi
sentimentele în pofida a ceea ce a putut să facă, veţi constata schimbări, veţi
descoperi puterea infinită a iubirii. Veţi vedea că inima lor se deschide larg.
Pentru a fi în măsură să ne deschidem
inima, trebuie să facem efortul să luăm în considerare lucrurile diferit. Dacă
ne închidem, dacă suntem intoleranţi este adesea pentru că nu-l înţelegem pe
celălalt. Nu înţelegem de ce ea nu dă telefon, nici pentru ce este atât de
zgomotoasă, şi atunci decidem să nu o mai iubim. Ne focalizăm prea mult asupra
rănilor noastre, a tristeţii noastre, asupra tratamentului nedrept pe care l-am
îndurat. În realitate, noi ne trădăm pe noi înşine refuzând să oferim zâmbetul
nostru, înţelegerea noastră, iubirea noastră. Noi păstrăm în posesia noastră
cel mai mare dar pe care Dumnezeu ni l-a acordat. Refuzul de a ne dărui iubirea
este mult mai grav decât ceea ce celălalt a putut face.
Foarte devreme, învăţăm să nu avem
încredere în bărbaţi, în femei, în căsătorie, în părinţi, în familie, în colegi
şi în viaţa însăşi. Toate acestea ne-au fost transmise de către oameni bine
intenţionaţi care credeau că acţionează pentru binele nostru. Ei nu-şi dădeau
seama că ei ne condamnau astfel la a trece pe alături de iubire.
Cu toate acestea, în adâncul fiinţei
noastre, noi ştim că destinul nostru este acela de a trăi şi de a iubi deplin,
de a trăi mari aventuri de-a lungul întregii noastre existenţe. Este posibil ca
acest sentiment să fie profund îngropat, dar el este acolo, în aşteptarea de a
fi dezvăluit în urma unui eveniment sau a unei conversaţii. Adesea, învăţăm
lecţii pe căi neaşteptate.
Cum să facem să ne iubim pe noi înşine?
Aceasta este, fără îndoială, provocarea cea mai mare pe care trebuie s-o
înfruntăm. Puţini sunt cei care au învăţat aceasta pe timpul copilăriei lor. La
modul general, suntem invatati, încă de foarte devreme, ideea că iubirea de
sine este un lucru rău, pentru că este confundată cu egocentrismul. Ajungem
astfel să credem că ea constă în a întâlni fiinţa ideală, sau pe cineva care să
ne trateze aşa cum ne-am dori. Dar toate acestea nu au nimic de a face cu
iubirea.
Cei mai mulţi dintre noi nu au avut
niciodată experienţa ei. Copii fiind, învăţăm că vom fi „iubiţi” dacă vom fi
politicoşi, dacă vom obţine note bune, dacă îi zâmbim mamei, sau dacă ne spălăm
bine pe mâini înainte de masă. Ne facem luntre-punte pentru a fi iubiţi, fără
să realizăm niciodată că este vorba de o iubire condiţionată.
Cum să putem iubi dacă trebuie să îndeplinim
atâtea condiţii? Putem începe prin a hrăni spiritul nostru simţind compasiune
pentru noi înşine.
Vă hrăniţi spiritul? Ce aţi făcut pentru
a vă simţi mai bine în pielea voastră? Când te iubeşti pe tine însuţi îţi umpli
existenţa cu activităţi îmbucurătoare, care încântă mintea şi inima. Nu este
vorba de ceea ce ni se cere să facem, ci de ceea ce facem numai pentru noi
înşine. Înseamnă, de asemenea, a integra toată iubirea care se află în jurul
nostru.
Aveţi puţină compasiune pentru voi
înşivă, faceţi o pauză. Încetaţi, pentru o clipă, să spuneţi că sunteţi stupid,
că nu ar fi trebuit niciodată să faci aceasta sau aceea. Când cineva comite o
eroare, îi spuneţi, în general, să nu se îngrijoreze, că aceasta i se întâmplă
la toată lumea, că nu aveţi de ce să faceţi o problemă din aceasta. Cu toate
acestea, când faceţi aceeaşi eroare, aveţi sentimentul că sunteţi sub orice
critică. Noi avem, în general, tendinţa de a fi mai indulgenţi faţă de ceilalţi
decât faţă de noi înşine. Străduiţi-vă deci să fiţi la fel de toleranţi cu voi
înşivă după cum sunteţi cu ceilalţi.
A te iubi pe tine însuţi înseamnă a
absorbi iubirea care se află în orice clipă în jurul tău, înseamnă a da la o
parte toate barierele. Este dificil să vezi barierele pe care le ridicăm în
jurul nostru, dar ele sunt într-adevăr acolo, şi ele afectează toate relaţiile.
Când vom fi în faţa
lui Dumnezeu, El ne va pune această întrebare: „Ai dat sau primit iubire?”
Vom învăţa să ne iubim pe noi înşine lăsându-i pe alţii să ne iubească şi
redând-o lor. Dumnezeu ne-a dat nenumărate ocazii de a iubi şi de a fi iubiţi.
Ele sunt acolo, în jurul nostru, şi aşteaptă doar să le sesizăm.
Lecţiile despre iubire pot îmbrăca orice
formă şi se pot referi la orice fel de oameni. Puţin contează ceea ce suntem,
ceea ce facem: noi toţi putem iubi şi putem să fim iubiţi. Este suficient să
fim prezenţi, să ne deschidem inima iubirii şi să o întoarcem, hotărâţi să nu
refuzăm acest dar al cerului.
Iubirea este întotdeauna prezentă, în
toate experienţele noastre, bune sau rele, chiar şi în tragediile care ne
copleşesc. Ea este cea care dă un sens profund cotidianului nostru, este însăşi
natura noastră. Oricare ar fi numele pe care i-l dăm – iubire, Dumnezeu, suflet
-, ea este vie, tangibilă, pentru că există în fiecare dintre noi. Iubirea este
experienţa divinului pentru noi, a caracterului sacru. Ea este bogăţia care se
află împrejurul nostru. Nouă ne revine să o luăm!
Fragment din cartea Lecons de vie de
Elisabeth Kubler Ross si David Kessler
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu