El si ea au realizat ca iubeau
aceeasi persoana: pe el insusi. Minunata coincidenta, e un sentiment de confort
si siguranta cand doi oameni descopera simpatii comune. Stiti senzatia. Cand
doi oameni descopera, la Paris sa zicem, ca sunt amandoi din legendara Romanie,
e un sentiment instantaneu de familiaritate. Predictibil irational.
In cazul romantic descris mai sus insa, sentimentul
este de stupoare, de dezamagire si ce e mai ciudat, chiar de competitie. Ea
va intra in competitie cu el pentru a-i demonstra ca ea il iubeste chiar mai
mult decat se iubeste el insusi, sperand ca doar astfel sa fie iubita. Nu
pentru cine este ea, ci pentru cat de mare este sacrificiul ei de sine. Mare
nebunie relationala. Dar
calau fara victima nu exista.
Ea ii spune : “Adio, dar raman cu tine”. Si el accepta
o astfel de femeie neclara. A traduce dragostea prin respingere face parte din mecanismul de atasament
format in primii ani de viata. Aici nebunia relationala e mostenita, intrucat
educatia, ca si nevroza, isi au inceputurile in familie.
“I-am dat de inteles ca nu e bine. ” Cam asa decurge
comunicarea de multe ori in relatii. Datul cu presupusul, aluziile, silent treatment, parabolele
si alte matrapazlacuri comunicationale constituie eposul a doi oameni.
Exercitiul de empatie extrema pe care l-am facut cu
foarte multi oameni, mi-a adus si privilegiul exceptional de a privi adanc
dincolo de masti si de ipocrizii, dar si o statistica cinica: este aproape
science fiction sa ne pricepem unii pe altii. Asta pentru ca sabia rusinii
atarna deasupra egoului fiecarui om: rusinea de a comunica deschis si asumat
adevaratele nevoi si asteptari, rusinea de a corecta cu tact si gratie
poticnirile gresitorilor nostri. La timp.
O rusine cu radacini intr-o morala incerta,
nedezbatuta de forul interior, imprumutata din surse dubioase si de mult uitate
( scoala, mentori media, prieteni umblati prin lume sau doar mai buni oratori,
literatura oculta dezvrajita de orice substanta insa).
De aceea sunt astazi un avocat al comunicarii extreme,
pentru ca, pe langa faptul ca de-abia iti este clar tie ce simti si ce vrei, cu
greu reusesti sa transmiti prin cuvinte ceea ce simti. Urmeaza partea a
doua, cea a destinatarului care are propriile filtre de a asculta realitatea.
Intrucat vedem si auzim doar ceea ce ne permite egoul sa vada.
Intr-un final, mesajul ajunge la mintea celuilalt la o
palida minima, poate nici 30% din ce ai intentionat tu sa spui – atunci cand chiar
vrei sa spui. Labirintul comunicational implica insa si o multime de
rusini, vini si frici care viciaza ceea ce vrei sa spui, facand ca mesajul sa
ajunga la destinatar cu atat mai metamorfozat. Si nu in bine.
O alta enigma comunicationala ii face pe unii sa isi
manifeste dragostea in orice alta forma decat cea clasica, romantica, desueta
si vulnerabilizanta. Astfel ca ei iti vor spune “te iubesc” intr-o alta limba,
cea a reprimarii
si a fricii de vulnerabilitate: prin gelozie, prin control, prin
manipulare, prin dominare.
Acesti oameni au o relatie bipolara cu sentimentul de incredere: e
lucrul dupa care tanjesc cel mai mult, sa poata intr-un sfarsit esua pe tarmul
sigur al unei alte fiinte, macar si doar pentru a se odihni si a respira. Si in
acelasi timp, ranile trecutului, atunci cand au avut incredere intr-un parinte
care nu-si merita acest drep si care nu l-a prins in brate, atunci cand inca
avea nevoie de protectie, fizica sau emotionala, il fac sa se invarta in cerc
in jurul tau, nelasandu-te nici sa traiesti, nici sa mori.
Astfel de oameni nasc in ceilalti un sentiment profund
de atasament,
pentru ca celalalt isi da seama ca pe dinauntru se ascunde de fapt un copil
speriat, si nu un predator social. Si vor vrea sa ajute acel copil interior iar
acesta este un mecanism extrem de adictiv intr-o relatie: salvatorul si victima.
Fiecare ne salvam unii pe altii intr-o dragoste: ne
salvam de propriul ego, fiind dincolo de puterea noastra de a mai pune pe
primul loc fericirea proprie. Iar uluirea de pe urma este cea cand descoperi ca
esti cu adevarat mai fericit fericindu-l pe altul. Iar apoi ne salvam prin
dragostea celuilalt, de dragul careia vom vrea sa ne ridicam la inaltimea
imaginii idealizate pe care o are indragostitul despre noi.
Virtutile terapeutice ale iubirii sunt limitate insa,
si de aici apar majoritatea dramelor relationale: cerem de la o iubire sa faca
tot drumul catre constructia acelei imagini de sine fata de care avem pana la
urma cea mai profunda iubire. Pentru ca intr-un final suntem cu totii
narcisisti, indragostiti de noi insine si mai ales de ceea ce am putea fi, asa
cum ne-au visat zeii, parintii sau un muritor prometeic indragostit de noi.
Intelepciunea populara a sintetizat de mult ceea ce
noi, nemultumitii de simplitate, suferinzii social de snobism intelectual, am
cautat in explicatii complexe. “Nu cere mai mult decat poti da”
este regula de doi simplu care sta la baza unei relatii. Gandeste-te ce ai
oferit tu cu adevarat intr-o relatie, cand ai iesit din sfera ta de confort
pentru a fi langa celalalt. Si doar atunci judeca-l pe celalalt, cand bilantul
iti confirma dreptul de a cere (socoteala).
Thomas Szasz, un psihiatru critic si rebel al
stiintelor psihologiei, spunea ca nu exista psihologie. Exista doar biografie
si autobiografie. Adica un alt mod de a spune ca psihicul este negocierea intre
cum ne vad ceilalti si cum ne vedem noi insine. Intotdeauna ne cautam oglinzile
umane care sa ne reflecte cel mai frumos, cat mai aproape de imaginea ideala pe
care ne-am creat-o despre noi insine.
Atunci cand o astfel de oglinda investita cu credinta
nu te mai reflecta asa cum te vrei tu, opreste-te si te intreaba. Esti tu
neclar sau se vad si umbrele acum? Si daca oglinda s-a spart, nu-ti sparge
tot restul obiectelor din casa sufletului de dragul de a semana cu cioburile
odata iubite dintr-o oglinda.
Pentru ca exista intoarcere de pe taramul vietii si
mortii iubirii. Exista rascumparare. Tema
invierii e atat de
populara in societate, de la motivele relgioase la cel al pasarii Phoenix,
tocmai pentru ca este o necesitate, o mostenire evolutiva care nu ne lasa sa ne
oprim din devenire.
Dragostea invinge totul intr-un final, insesi iluzia
ce ti-ai facut-o despre ea. Abia apoi, renascut din cenusa amagirilor si
dezamagirilor, poti iubi cu litere mari, cu bolduiri elegante, copiate din
manuscrisul omului nou care ai devenit tu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu