"O sa schimbam lumea intr-o zi!" ne spune o voce timida
dinauntrul nostru. Iar apoi dimineata ne prinde, din nou, intre doua proiecte
cu deadline depasit, o cafeaua rece care sta cuminte pe birou si suficiente
mailuri in inbox cat sa mai amanam cu inca o zi planul nostru maret catre
fericire...
Se spune ca viata este ceea ce ni se intampla in timp ce noi suntem
ocupati sa ne facem planuri. Un pic ironic cum pasim incet dar cu multa vointa,
sustinuti de parinti care ne vor binele si vad in noi toate idealurile lor.
'O sa schimbam lumea intr-o zi!' ne spune o voce timida
dinauntrul nostru. Iar apoi dimineata ne prinde, din nou, intre doua proiecte
cu deadline depasit, o cafeaua rece care sta cuminte pe birou si suficiente
mailuri in inbox cat sa mai amanam cu inca o zi planul nostru maret catre
fericire.
Dar acesta nu este un articol despre “Cum sa fii fericit in 5
pasi simpli” si nici despre “Top 3 lucruri pentru a atinge starea de bine”. Ci
este un articol despre tine si despre mine, despre pretul pe care uneori il
platim acum pentru mai tarziu, despre toate deciziile care te-au adus acum si
aici, despre cum viata este absolut minunata exact asa cum este, fara un strop
in plus si fara o picatura in minus.
Cum am ajuns aici? Ma intreb deseori asta. Avem dispozitive dintre cele mai desavarsite care, cu un singur
click pot face mai multe decat ne puteam imagina vreodata. Si, cu toate
acestea, parca este din ce in ce mai greu sa ne spunem unii altora ce
avem pe suflet, sa fim autentici, sa ne sunam parintii mai des, sa spunem “imi
este dor de tine”. In era in care totul se intampla cu o apasare de
taste, mesajele nescrise sunt tot mai multe iar cuvintele amutesc in difuzorul
telefonului nostru performant.
Da, avem cosmetice suficiente cat sa ne tina de cald o viata,
fond de ten cat sa ascunda toate lacrimile care s-au sufocat inainte sa se
rostogoleasca pe fata, suficienta mascara incat nimeni sa nu isi de seama
vreodata ce se ascunda in spatele ochilor tristi, in spatele buzelor ce poarta
mandre cel mai scump ruj waterproof, in spatele taieturii fine a pantalonilor
cu dunga si in spatele tuturor mastilor sociale sub care ne ascundem cu zel.
Am ajuns sa radem
incet sau sa nu mai suradem deloc...
Am ajuns sa radem incet sau sa nu mai suradem deloc, sa vizionam
filme multe, filme proaste, sa citim din ce in ce mai putin, uneori deloc, sa
lasam capul in jos si sa mergem grabiti, sa salutam rar, sa invinuim repede si
sa ne asumam putine, sa mancam mult, sa iubim grabit si sa suferim furtunos, sa
cream drame si sa acceptam conflicte, sa facem exercitii putine, sa luam
pastile prea des, sa purtam incaltaminte incomoda si bijuterii opulente si sa
cautam fericirea dar sa asteptam ca altii sa ne-o aduca.
Stiu! Le-am facut si eu. Am stat pe pilot automat asteptand fericirea
asta despre care tot auzeam sa imi pice din cer, fix pe strada pe care merg in
fiecare zi. Altfel este posibil sa o ratez.
Si, daca se poate, sa treaca pe la mine cam dupa ora 6, ca sa o
prind in drum spre casa. Insa nu am gasit-o in altii, nici dupa colt, nici dupa
urmatoarea marire de salariu, nici dupa noua masina cumparata si nici in noua
garderoba. Se pare ca ea, fericirea, era cumva in mine si eu tot fugeam
cautand-o in alte parti, in alti oameni si mereu in afara mea.
Asa ca opreste-te un pic, macar o secunda, din
alergatura asta epuizanta de a strange cat mai multe lucruri, asteptand ca apoi
sa te bucuri de ele. Caci nu va veni momentul acela. El este acum!
Nu am inventat inca cele mai potrivite cuvinte pentru a o descrie
si, ca atare, le folosesc pe ale altora, uzate de mii inaintea mea:
“Viata insasi e o stare de tranzit intre
nastere si moarte… un peron unde te zbati sa ocupi un loc intr-un tren… esti
fericit ca ai prins un loc la clasa I sau la fereastra… altul e necajit ca a
ramas in picioare pe culoar… altii nu reusesc sa se prinda nici de scari, raman
pe peron sa astepte urmatorul tren… Si fiecare uita, poate, un singur lucru… ca
trenurile astea nu duc nicaieri… cel care a ocupat un loc la fereastra este,
fara sa stie, egal cu cel care sta in picioare pe culoar si cu cel care vine
abia cu urmatorul tren… in cele din urma se vor intalni toti undeva”. (O. Paler)
Probabil ca ne vom mai intalni candva.
Ema Dobre
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu