In cautarea fericirii. Experienta unui psihoterapeut

"O sa schimbam lumea intr-o zi!" ne spune o voce timida dinauntrul nostru. Iar apoi dimineata ne prinde, din nou, intre doua proiecte cu deadline depasit, o cafeaua rece care sta cuminte pe birou si suficiente mailuri in inbox cat sa mai amanam cu inca o zi planul nostru maret catre fericire...

Se spune ca viata este ceea ce ni se intampla in timp ce noi suntem ocupati sa ne facem planuri. Un pic ironic cum pasim incet dar cu multa vointa, sustinuti de parinti care ne vor binele si vad in noi toate idealurile lor.

'O sa schimbam lumea intr-o zi!' ne spune o voce timida dinauntrul nostru. Iar apoi dimineata ne prinde, din nou, intre doua proiecte cu deadline depasit, o cafeaua rece care sta cuminte pe birou si suficiente mailuri in inbox cat sa mai amanam cu inca o zi planul nostru maret catre fericire.

Dar acesta nu este un articol despre “Cum sa fii fericit in 5 pasi simpli” si nici despre “Top 3 lucruri pentru a atinge starea de bine”. Ci este un articol despre tine si despre mine, despre pretul pe care uneori il platim acum pentru mai tarziu, despre toate deciziile care te-au adus acum si aici, despre cum viata este absolut minunata exact asa cum este, fara un strop in plus si fara o picatura in minus.

Cum am ajuns aici? Ma intreb deseori asta. Avem dispozitive dintre cele mai desavarsite care, cu un singur click pot face mai multe decat ne puteam imagina vreodata. Si, cu toate acestea, parca este din ce in ce mai greu sa ne spunem unii altora ce avem pe suflet, sa fim autentici, sa ne sunam parintii mai des, sa spunem “imi este dor de tine”. In era in care totul se intampla cu o apasare de taste, mesajele nescrise sunt tot mai multe iar cuvintele amutesc in difuzorul telefonului nostru performant.

Da, avem cosmetice suficiente cat sa ne tina de cald o viata, fond de ten cat sa ascunda toate lacrimile care s-au sufocat inainte sa se rostogoleasca pe fata, suficienta mascara incat nimeni sa nu isi de seama vreodata ce se ascunda in spatele ochilor tristi, in spatele buzelor ce poarta mandre cel mai scump ruj waterproof, in spatele taieturii fine a pantalonilor cu dunga si in spatele tuturor mastilor sociale sub care ne ascundem cu zel.

Am ajuns sa radem incet sau sa nu mai suradem deloc...

Am ajuns sa radem incet sau sa nu mai suradem deloc, sa vizionam filme multe, filme proaste, sa citim din ce in ce mai putin, uneori deloc, sa lasam capul in jos si sa mergem grabiti, sa salutam rar, sa invinuim repede si sa ne asumam putine, sa mancam mult, sa iubim grabit si sa suferim furtunos, sa cream drame si sa acceptam conflicte, sa facem exercitii putine, sa luam pastile prea des, sa purtam incaltaminte incomoda si bijuterii opulente si sa cautam fericirea dar sa asteptam ca altii sa ne-o aduca.

Stiu! Le-am facut si eu. Am stat pe pilot automat asteptand fericirea asta despre care tot auzeam sa imi pice din cer, fix pe strada pe care merg in fiecare zi. Altfel este posibil sa o ratez.

Si, daca se poate, sa treaca pe la mine cam dupa ora 6, ca sa o prind in drum spre casa. Insa nu am gasit-o in altii, nici dupa colt, nici dupa urmatoarea marire de salariu, nici dupa noua masina cumparata si nici in noua garderoba. Se pare ca ea, fericirea, era cumva in mine si eu tot fugeam cautand-o in alte parti, in alti oameni si mereu in afara mea.

Asa ca opreste-te un pic, macar o secunda, din alergatura asta epuizanta de a strange cat mai multe lucruri, asteptand ca apoi sa te bucuri de ele. Caci nu va veni momentul acela. El este acum!

Nu am inventat inca cele mai potrivite cuvinte pentru a o descrie si, ca atare, le folosesc pe ale altora, uzate de mii inaintea mea:

“Viata insasi e o stare de tranzit intre nastere si moarte… un peron unde te zbati sa ocupi un loc intr-un tren… esti fericit ca ai prins un loc la clasa I sau la fereastra… altul e necajit ca a ramas in picioare pe culoar… altii nu reusesc sa se prinda nici de scari, raman pe peron sa astepte urmatorul tren… Si fiecare uita, poate, un singur lucru… ca trenurile astea nu duc nicaieri… cel care a ocupat un loc la fereastra este, fara sa stie, egal cu cel care sta in picioare pe culoar si cu cel care vine abia cu urmatorul tren… in cele din urma se vor intalni toti undeva”. (O. Paler)

Probabil ca ne vom mai intalni candva.

Ema Dobre

http://www.garbo.ro/

 

Octavian Paller-Lumina iubirii

“Cand iubirea, acel puf de papadie, ce vine mereu si pleaca cu primul fir de vant, va trece si pe la poarta ta, atunci vei sti ca m-ai intalnit…”

Despre dragoste

Lumina iubirii straluceste si se arata uneori oamenilor din jur semnaland prezenta puterii divine in fiinta care o poarta. Cum s-a intamplat si cu Iisus, ea nu este evidenta oricand, oriunde si oricum, ci in momente speciale cand lumina lucreaza asupra mediului inconjurator dincolo de intelegerea sau vointa celui prin care ea se manifesta. Daca avem norocul sa vedem un asemenea moment, ramanem muti de uimire in fata acelei frumuseti fiindca de fapt nu vedem chipul omenesc al persoanei din fata noastra, ci lumina care o insoteste si simtim o atractie spontana ca o stare de indragostire neasteptata si uimire fantastica. Acela este momentul in care spiritul divin este prezent in materie si inca nu exista un aparat de masura pentru semnalarea intensitatii acelor unde energetice.
Lumina este semnul prezentei spiritului divin, care se manifesta prin noi cand atingem starea de iubire neconditionata. La inceputul unei povesti de dragoste, toti oamenii sunt atinsi de „iubirea divina” si toti atrag un camp energetic al iubirii in existenta lor. Momentele noastre de bucurie, de tandrete, de multumire interioara, de impacare cu sinele si cu lumea pot de asemenea atrage campuri de sprijin apropiate de cel al iubirii.
Insa gandirea negativa, suspiciunea, obiceiul de a ne infricosa, a ne indoi ori a crea scenarii in viata de zi cu zi ne deconecteaza de la iubire si, instantaneu, ne deconecteaza de la „lumina” care ne sprijina sub forma acelui camp de atractie. Cand avem intentii frumoase, cand dorim sa ajutam, sa daruim si sa iubim, vom atrage – prin puterea legii divine – purtatori ai acestei lumini care ne vor sprijini doar cu prezenta lor.

“Pământul e singurul loc în care se poate crea Paradisul.” Viata pe un peron

Decalogul lui Octavian Paler

“Am si un decalog aici. Eu l-am scris si tot eu l-am atarnat pe peretele salii de asteptare. Cum ridic ochii, il vad. Si de fiecare data citesc una din cele zece porunci. De fiecare data una singura, ca sa ma conving s-o urmez”. (Octavian Paler – Viata pe un peron)

Va invitam astazi sa cititi un fragment extras din cartea “Viata pe un peron”, o carte superba apartinand lui Octavian Paler. Fragmentul de fata contine cele 10 porunci la care autorul declara ca apeleaza “de cate ori este in dificultate”. Fragmentul este cunoscut drept Decalogul lui Octavian Paler.

Decalogul lui Octavian Paler

"Prima porunca: Sa astepti oricat.

A doua porunca: Sa astepti orice.

A treia porunca: Sa nu-ti amintesti, in schimb, orice. Nu sunt bune decat amintirile care te ajuta sa traiesti in prezent.

A patra porunca: Sa nu numeri zilele.

A cincea porunca: Sa nu uiti ca orice asteptare e provizorie, chiar daca dureaza toata viata.

A sasea porunca: Repeta ca nu exista pustiu. Exista doar incapacitatea noastra de a umple golul in care traim.

A saptea porunca: Nu pune in aceeasi oala si rugaciunea si pe Dumnezeu. Rugaciunea este uneori o forma de a spera a celui ce nu indrazneste sa spere singur.

A opta porunca: Daca gandul asta te ajuta, nu evita sa recunosti ca speri neavand altceva mai bun de facut sau chiar pentru a te feri de urmarile faptului ca nu faci nimic.

A noua porunca: Binecuvanteaza ocazia de a-ti apartine in intregime. Singuratatea e o tarfa care nu te invinuieste ca esti egoist.

A zecea porunca: Aminteste-ti ca paradisul a fost, aproape sigur, intr-o grota.

[...] Cea mai grea de urmat e a treia. Chiar imposibil. Cum sa evit amintirile care nu ma ajuta sa traiesc in prezent? Cu ce raman daca alung amintirile? Nu raman cu nimic. Raman cu peretii scorojiti ai garii, cu ciorile, cu tufele de otetari care cresc langa peron. Nu, domnilor, nu pot sa urmez aceasta porunca. In zadar mi-am dat-o. Trebuie sa imi amintesc.

… Doamne, apara-ma de mine insumi".

http://www.garbo.ro/articol/Cultura/11726/octavian-paler-decalog.html