Există undeva, foarte
departe, o împărăţie minunată unde trăiesc îngerii. Aici în acest ţinut
serafic, o lumină albă, blândă, strălucitoare, inundă tot locul, flori gingaşe
exală miresme îmbătătoare, păsări viu colorate zboară pretutindeni, muzici
suave plutesc în aer, dacă se poate numi aşa. Ingerii se mişcă peste tot cu o
viteză uluitoare. Acum sunt aici şi într-o clipită dincolo. Ei pot orice şi au
tot ce vor. Plutesc în lumină şi o modelează făurind diverse forme, peisaje, fiinţe,
bucate, veşminte, tot, tot ce doresc. Fiecare gând al lor, în lumina din
împărăţie devine realitate. Dar tot ce ei înfăptuiesc dispare cu următorul lor
gând. Acum au creat un copac minunat cu flori multicolore, numaidecât se
risipeşte ca ceaţa, şi din următorul gând se iveşte ca prin miracol, o cascadă
învolburată cu ape limpezi ce se revarsă într-un sunet de clopoţei dulci,
veseli şi zglobii. Doar că, şi aceasta se destramă ca un fum când gândul ce i-a
dat viaţă este înlocuit cu altul, dezvăluind o fermecătoare pădure tropicală de
un verde ireal. Dar… Da, aţi ghicit, şi aceasta dispare fără urmă. Astfel,
îngeraşii în împărăţia lor miraculoasă se joacă fericiţi. Totuşi există un
singur lucru pe care ei n-au îndrăznit să-l facă. Niciunul, dar niciunul, nu a
depăşit vreodată graniţa împărăţiei, astfel încât nimeni nu ştie ce este
dincolo. Mai mult, puţini dintre ei se aventurează atât de departe, fiind prea
prinşi de magia ţinutului lor.
Dar într-o zi, un îngeraş
poznaş, în joaca lui nesfârşită ajunse până la graniţa împărăţiei şi oprindu-se
pentru câteva clipe, privi curios dincolo. Nu se vedea nimic. Tot ce era în
afara împărăţiei părea de nepătruns. În vreme ce scruta el necuprinsul, simţi
subit un sentiment nou. Un fel de dor nelămurit. Confuz însă, cedă ispitei
jocului cunoscut, şi reveni la prietenii lui. Mult timp, modelă iarăşi lumina
cu o bucurie nesfârşită. Cu toate acestea, ceva îl chema înapoi la graniţa
împărăţiei, aşadar ca atras ajunse din nou acolo. La fel ca întâia oară privi
îndelung încercând să zărească ceva, dar degeaba. Şi iarăşi avu sentimentul
acela nedefinit. Era dorul de necunoscut ceea ce simţea el. Atunci şi-a dat
seama că nu va mai putea fi fericit ca înainte, decât dacă va pleca să afle
necunoscutul, să descopere ce este dincolo de marginea împărăţiei. Concomitent
un fior, ceva neplăcut şi neştiut de el până atunci, fremătă în interiorul lui
tulburându-l. Era frica de necunoscut. Ce se va întâmpla dacă va păşi? Ce-i va
aduce acest tărâm ascuns? A stat un timp faţă în faţă cu teama lui, dar şi cu
dorinţa de a vedea dincolo. Curiozitatea îi şoptea duios: “Mergi, mergi şi vezi
ce n-ai mai vazut!”, iar frica replica tăios: “Stai în împărăţie unde ştii
toate cum sunt!”. Astfel, timp după timp, a zăbovit îngeraşul la marginea
împărăţiei, sfâşiat între curiozitate şi frică. Până când, deodată îi veni un
gând care-l şi transformă în doi îngeraşi legaţi unul de altul printr-un fir
alb strălucitor, ce se putea întinde oricât de mult. Aceasta s-a întâmplat
pentru că v-am spus, acolo totul este posibil, absolut totul.
Astfel plecă în
necunoscut, urmând ca firul alb strălucitor să-l călăuzească la întoarcerea în
împărăţie, unde avea să regăsească jumătatea lui de acasă. Frica şi
curiozitatea îngeraşului se împăcară în acest fel, poznaşul nostru îndrăznind
să se arunce în necuprins. Mult timp zbură în lumină şi crezu că în afara
împărăţiei este la fel ca înăuntru. Putea să se joace la fel ca acasă, doar că,
toate se mişcau puţin mai lent. Această mică încetineală a gândului de a deveni
realitate şi faptul că el se deplasa mai greu, nu-l împiedicară să se bucure de
călătoria lui. Însă la un moment dat, lumina începu să se spargă în cioburi ce
se învârteau ameţitor. Pluti o vreme într-un vârtej de lumină şi întuneric.
Curiozitatea îl împinse mai departe, tot mai departe.
Îngeraşul neglijă faptul
că se îngreuna, iar zborul îi era din ce în ce mai anevoios. De asemeni nu băgă
de seamă, în joaca lui, că firul argintiu începuse să se întunece. Cioburile de
lumină se micşorau necontenit, întunericul creştea, până când, îngeraşul se
găsi în beznă, printre mii şi mii de steluţe sclipitoare. Atât mai rămăsese din
lumină. Însă el era fericit în ciuda faptului că, de acum, efortul de a înainta
devenise foarte mare. Cu timpul uită şi de firul strălucitor care-l lega de
împărăţie. Şi deodată, se opri. Devenise atât de greu încât nu mai putea zbura.
Se zbătu o vreme încercâd să plutească iar, apoi se resemnă. Înainte nu mai
putea zbura, înapoi nu-şi amintea că există. Uitase de unde plecase.
Nedumerit privi în jur şi
văzu că nu este singur. Mulţi, mulţi îngeri neputincioşi ca şi el, se
împotmoliseră acolo. Era un loc cum nu mai văzuse, unde zilele urmau nopţilor
şi nopţile urmau zilelor, unde peisajele erau mereu la fel, unde totul părea a
fi creaţia unui gând împietrit în timp. Nu mai putea să se mişte dintr-un loc
în altul cu viteză uluitoare, cum făcea în împărăţia lui. Nici să se joace cu
lumina şi cu gândul nu mai ştia.
Rămase în acel loc mult
timp alături de ceilalţi ca el, dar începu să se simtă trist şi pe zi ce
trecea, această tristeţe devenea tot mai apăsătoare. Trăi vreme îndelungată
astfel, purtând în suflet un dor nedefinit. Uitase deja de ce se oprise şi nici
de călătoria lui nu-şi amintea. Credea că acel loc era tot ce putea fi, nimic
alceva. Seară de seară privea îndelung luminiţele ce străluceau departe pe cer,
aşa denumisera ei întunericul pe care sclipeau noaptea mii şi mii de stele, cum
numiseră ei cioburile de lumină. Stelele îl atrăgeau ca o amintire nedesluşită
şi el petrecea ore în şir admirându-le ca vrăjit. Într-una dintre seri pe când
scruta cerul senin, căutând nici el nu înţelegea ce, i se întâmplă ceva
nemaivăzut în acel loc. O stea alunecă spre el din ce în ce mai aproape, până
când, îl cuprinse cu lumina ei caldă şi blândă, îl îmbătă cu un parfum
neobişnuit, dar parcă ştiut, îl împresură cu muzica ei bizară şi totuşi
cunoscută, şi deodată se întâmplă o minune. Îşi aminti toată aventura lui şi
instantaneu firul începu să strălucească intens, inundându-l cu lumina care-l
făcu atât de uşor, încât putu să zbore iar.
Fericit, alergă la
ceilalţi ce asemeni lui trăiau în acel loc, să le amintească despre firul lor
de lumină. Iniţial nimeni nu-l crezu, însă el stărui neobosit şi astfel,
încetul cu încetul, tot mai multe fire se aprinseră, până când acestea se
contopiră într-o împărăţie de lumină… Da, aţi ghicit, nu era alta decât cea de
unde plecase îngeraşul, odată demult, însă cu graniţele lărgite până acolo. Şi
atunci îngeraşul înţelese că, poate zbura mai departe în necunoscut fără frică.
De data aceasta ştia că n-o să mai uite de unde plecase, firul de lumină,
lumina lui, deschizându-i drumurile şi călăuzindu-i paşii în necunoscut.
De atunci călătoreşte şi
se joacă voios la marginea dintre cunoscut şi necunoscut, lărgind mereu şi
mereu graniţele împărăţiei lui.
Autor
text: Militaru Corina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu