Pe vremea în care oamenii
abia coborâseră din Paradis și erau doar un mic suflu, o mică pată pe
imensitatea Pământului, totul era extrem de simplu. Legătura dintre oameni și
Creator era puternică. Nimeni nu încălca vreuna dintre poruncile divine, nimeni
nu făcea nimic în afară de ceea ce trebuia să facă.
Oamenii mâncau, beau,
unii cultivau pământul, alții se duceau la vânătoare. Fiecare avea locul lui
sub soare și totul se desfășura după Lege. Nici o fărâmă de praf nu pleca sau
sosea fără să fie sub atenția Celui de Sus.
Timpul a trecut,
generațiile se succedau precum boabele pe spicul de grâu și nimic nu întrerupea
ordinea și rânduiala lumii.
În acele timpuri
străvechi, fiecare pereche zămislea mulți prunci. Creatorul hotărâse ca
oamenii, cea mai perfectă creație a sa, să se răspândească pe tot pământul.
Astfel, într-un mic sat
au venit pe lume 16 surori, ce urmau să fie cele mai cunoscute din întreaga
lume, atâta vreme cât omenirea va dăinui.
Pe atunci, Creatorul
umbla printre oameni. Toți îl cunoșteau, dar nimeni nu-l băga în seamă. Fiecare
avea treaba lui și fiecare și-o făcea și nu avea nici bucurii sau nici
tristeți. Nimic mai mult. Soarele răsărea și apunea, recoltele erau strânse, și
toate mesele erau mereu pline.
După un timp, Creatorul a
simțit că în această lume perfectă lipsea ceva, ar fi trebuit să schimbe ceva.
La aceste lucruri se
gândea în timp ce pășea agale pe ulița din sat. Plină de energie, una dintre
cele 16 surori, Dorința alerga, și în fuga ei se lovi de Creator. Atunci îl luă
în brațe și rămaseră câteva secunde îmbrățișați. Copila cum s-a eliberat a
continuat să fugă, dar s-a întors și a schițat un zâmbet. Atunci Creatorul a
simțit ceva, ceva ce nu mai simțise până atunci. A simțit… un sentiment, pe care
l-a numit Dorință în cinstea copilei. Această dorință a Creatorului devenise
din ce în ce mai mare și mai cuprinzătoare. Dorea să creeze mai multe
sentimente, și să le încerce pe toate. Apoi, dorea să le trimită în lumea largă
ca toți oamenii să le aibă în pieptul lor.
Dar… cum să fie ele? Cum
să fie sentimentele? Trebuie să existe un echilibru. Astfel, Creatorul a decis
ca să fie sentimente bune și sentimente rele. Ca să le poți simți pe cele bune,
va trebui să le vezi și să le simți și pe cele rele.
S-a pus pe treabă și a
realizat o țesătură complexă, precum o pânză de păianjen între toate
sentimentele. Unele dintre ele le-a făcut opuse, altele asemănătoare. A creat
sentimente opuse, despărțite de doar o muchie de cuțit și legate între ele de
mii de sfori. Alte sentimente, chiar daca sunt apropiate le-a despărțit prin
mii de ziduri. Apoi, a luat în mâna sa un pumn de pietricele din colbul
drumului și suflat peste ele. Fiecare piatră a primit în miezul ei câte un
sentiment.
Fiecare pietricică s-a
transformat într-o Luminiță. Unele străluceau minunat și păreau ca aurul în
lumina soarelui, iar altele erau roșii-maronii și nu erau plăcute la vedere.
Sentimentele nu aveau nume, dar Creatorul a decis ca fiecare pietricică,
fiecare sentiment, pe care îl va da cuiva, să fie cunoscut apoi de întreaga
omenire după numele celui care l-a simțit prima dată.
Odată hotărârea luată, el
a zâmbit. S-a oprit și a privit în jur. A văzut casa plină de fete și le-a
urmărit cu atenție.
Inocența, cu ochii mari
și blânzi privea un lup ce încerca să intre în ogradă după hrană și încerca să
ajungă la cotețul găinilor. Fata privea cu ochii mari sălbăticiunea și nu zicea
nimic.
Creatorul a chemat-o la
el și i-a dat pietricica cu sentimentul de inocență. Fata a atins piatra și
sentimentul i-a pus stăpânire pe întreaga ființă.
- Ce fac acum Creatorule?
Pentru ce mi-ai dat asta? spuse fetița privind-ul cu ochii ei mari.
- Tu vei răspândi
Inocența în întreaga lume, spuse Creatorul cu zâmbetul său bun și blând.
- Bine, spuse fata și se
întoarse în casă.
Este ușor, gândi atunci
Creatorul. Așa o să fac cu toate sentimentele.
Apoi, o altă fată ce se
juca în curte s-a împiedicat de o creangă și a căzut. Piciorul și l-a julit
destul de rău, era o rană urâtă. Acelei fete care stătea pe jos și nu putea să
meargă Creatorul i-a dat suferința.
Atunci, s-a întâmplat
ceva neașteptat. Suferința a început să țipe de durere, acum simțea și striga
după ajutor. Era primul strigăt de ajutor care se strigase vreodată. Nimeni nu
mai auzise așa ceva în liniștea satului.
Doar două fete au venit
la acel strigăt de ajutor. Oamenii nu aveau sentimente, așa că nu aveau niciun
motiv să vină până la fata ce țipa în gura mare de durere.
Cele două surori erau
Tristețea și Compasiunea. Fiecare, a primit câte o pietricică de la Creator.
Imediat după ce au primit
aceste sentimente, fetele au sărit să-și ajute sora. I-au bandajat piciorul și
au așezat-o cu mare grijă pe o băncuță mică, din spatele grădinii.
Dar, Suferința nu înceta
să țipe de durere. Atunci Creatorul a decis ca sentimentele să poată veni și
pleca din inima oamenilor. Omul va fi cuprins pe rând de câte un sentiment.
Când va veni unul, cel dinaintea lui va trebui să plece.
Și cum a hotărât acest
lucru, i-a dat unei fete încă o pietricică și a trimis-o la Suferința ce țipa
în spatele grădinii. Și țipetele s-au oprit. Acea fată se numea Bucuria.
Bucuria a făcut să tacă
Suferința.
Era minunat.
Creatorul a chemat pe
alta dintre surori pentru a-i da sentimentul ascuns în piatra cea mică din mâna
Sa.
Vina, după ce și-a primit
sentimentul, și-a adus aminte că ea lăsase creanga în mijlocul curții, și a
început să plângă.
Repede Creatorul a mai
dat piatra copilei care se numea Plăcere. Aceasta mânca o prăjitură și a
împărțit-o cu Vina.
Și Vina n-a mai plâns.
Dorinței și Plictiselii,
care se jucau împreună, le-a mai dat pietricelele lor și apoi a venit rândul
Extazului.
Creatorul a văzut că
Extazul se iubea în camera din spate cu un flăcău de prin vecini. Atunci,
zâmbind a arucat pietricica prin crăpătura geamului, direct în patul celor doi.
- Să aveți parte de extaz
și când vă veți ruga la Mine, a spus El surâzător.
Acum, mai avea doar patru
pietricele în mână. A chemat Ura.
Când Ura a primit
sentimentul, primul și singurul sentiment ce pusese până atunci stăpânire pe
ea, a luat o figură de animal sălbatic și i-a dat o palmă Creatorului. Apoi a
început să arunce cu pietre in El.
Creatorul fugea râzând
prin curte, cu Ura după El. I-a aruncat din alergare Disprețului piatra ei. Cum
a atins piatra și sentimentul i-a încleștat sufletul, Disprețul a oprit Ura din
nebunia ei.
Atunci, Respectul, ce
tocmai își primise ea pietricica magică le-a strâns pe toate surorile ei și
le-a pus să îngenuncheze în fața Creatorului.
Dar… Creatorul mai avea o
pietricică în mână, acea pietricică era goală, nu avea niciun sentiment în ea.
Era pustie… ca o piatră.
Și totuși, unde era
ultima fată?
El și-a amintit că mezina
tocmai se înecase în râul de la marginea satului. Acum, zăcea pe mal fără
suflare. Nimeni în afară de El nu știa asta.
S-a hotărât să plece ca
să ajungă degrabă la ultima și cea mai mică dintre surori.
Se simțea ciudat mergând
pe ulița din sat. Acum, toți ochii erau ațintiți asupra Sa.
Când El se apropia,
oamenii îngenunchiau și îi arătau respect. Alții, când Îl priveau, aveau
sufletul plin de bucurie.
Nimeni nu mai trecea
nepăsător pe lângă El.
Creatorul, în imensa Lui
bunătate a observat schimbarea.
La puțin timp, după ce a
ieșit din sat, pe malul râului, în spatele unei tufe de trandafiri, cea mai
mică dintre surori zăcea fără suflare.
Când a privit-o cât era
de gingașă și minunată, a știut pe dată că trebuie să o readucă la viață. Apoi
și-a amintit cum oamenii se schimbaseră odată cu primirea sentimentelor.
Atunci a vrut să intre în
inima lor, să vadă ce văd ei, să simtă ce simt ei. Prin urmare, în ultima
pietricică, în care nu pusese niciun sentiment a intrat El, iar pietricica
magică a atins pieptul fetiței.
Copila
a deschis ochii, cu Dumnezeu în inima ei.
Fetița
se numea Iubire
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu