„Până când moartea ne va despărţi”. E legământul cu iz de
sentinţă în care ne-am obişnuit să ne înfăşurăm alături de partenerii noştri,
sperând că astfel vom cimenta un drum sigur pentru amândoi, imaginându-ne că
asta înseamnă iubire. Am sperat că, legându-ne astfel de celălalt, ne vom simţi
verticali şi stabili şi vom uita pe cît posibil de propria singurătate. A durat
o vreme până să ne dăm seama că un asemenea legământ nu este despre viaţă ci
depre moarte. Că nu vorbeşte despre ceea ce alegem să facem acum şi aici, în
această viaţă, ci despre un final implacabil, care goleşte de sens toate
structurile dure pe care ne-am străduit să le ridicăm şi în care ne-am închis,
ca un blestem.
Pe măsură ce ne întoarcem către noi, către acele întrebări
fundamentale legate de cine suntem, un spaţiu fragil, ignorat până la uitare
deplină, începe să pâlpâie cald în adâncurile noastre, chemând la reamintire:
inima noastră. Am explorat tot ce era de explorat în afară, am căutat să
disecăm tot ce se putea diseca, ne-am făcut hărţi şi ghiduri pentru orice iar
când ne-am amintit de noi înşine am început să ne explorăm după acelaşi model,
ca pe un dulap, desfăcând sertare, scoţând şi inventariind obiecte. Am
transformat totul în unelte, le-am optimizat ca să ne poată servi cât mai bine,
uitând esenţa celui căruia erau menite să servească. Iar pentru că raţiunea
ne-a oferit, aşa cum ne-a promis, toate răspunsurile, mai puţin cele cu
adevărat importanante, oamenilor începe să li se facă dor de viaţă. Viaţa, în
curgerea ei e poate singurul „lucru” pe care, deşi am încercat, nu am reuşit să
îl prindem sub lentila microscopului. Şi ce bine că este aşa!
Vremurile pe care le trăim acum cheamă la onestitate. Suntem
nevoiţi să admitem că ne-am înşelat cu privire la tot ceea ce contează cu
adevărat. Descoperim că fundamentul pe care ne construiam judecăţile, lentila
prin care ne-am învăţat să privim lumea, este opacă şi diformă. Viaţa nou
trezită în conştiinţa noastră topeşte cu suflul ei cald totul în jur. Nimic din
ceea ce consideram dur, de neclintit şi menit să ne susţină nu mai stă. Ne
ducem la vale ca un râu de munte dar asta, deşi pare un coşmar, se întâmplă
pentru că abia acum reîncepem să trăim cu adevărat. Ne amintim acum că viaţa
este sălbatică şi fluidă iar pentru că am tot încercat să o închidem între
baraje şi-a pierdut prospeţimea, a devenit putredă şi urât mirositoare.
Nu e de mirare că printre primele zone afectate de aceste
transformări sunt relaţiile noastre de iubire. Conştiinţa noastră se lărgeşte
iar cadrul relaţiilor noastre de iubire se transformă odată cu noi, pentru a
putea cuprinde noile orizonturi spre care se îndreaptă fiinţele noastre. Din ce
în ce mai mult tot ceea ce facem încetează să mai fie mecanic şi tinde să
devină o cale de explorare deschisă a sinelui. În acest context relaţiile
noastre de iubire se metamorfozează, devenind şi ele o cale – poate cea mai
frumoasă dar şi cea mai provocatoare dintre căi.
Îndrăznind să pătrundem cu onestitate în noi înşine, intuim
pentru prima oară acolo un univers de forme şi înţelesuri fără contur, de
lumini şi culori care se desfăşoară într-un joc magic, pe care ne este
imposibil să îl cuprindem în vreunul din cadrele rigide ale gândirii noastre.
Privită, inima noastră se trezeşte şi începe să privească. Lumini şi culori se
ţes şi se desţes acolo, iar noi, vrăjiţi de jocul lor divin, ne întrăgostim
întâia oară. Contemplarea de sine devine prima noastră iubire iar această
iubire devine prima noastră libertate.
Apoi, dând cu inima de celălalt, fiinţa noastră recunoaşte acolo
propria infinitate şi începe să se oglindească pe sine în ea. Aşa începe
povestea. Două infinităţi deschise se suprapun şi se separă pentru a explora
noi teritorii, se reflectă şi ciocnesc, se împletesc şi despelesc în curgerea
lor, pentru a atinge culmi şi a se prăbuşi în văi pe care nu le credeam
vreodată cu putinţă.
Atunci când, la întâlnirea cu celalat, energia iubirii
explodează în noi în mii de fiori, între cele două inimi are loc o fuziune
sacră, care acţionează ca un şoc ce ne lasă goi şi fără apărare în faţa a tot
ceea ce este. În acel moment toate zidurile noastre se prăbuşesc, lăsând expus
întregul nostru univers interior, întregul nostru potenţial, toată măreţia
noastră, tot ceea ce am am îndrăznit sau nu să credem vreodată despre noi.
Armonia care se naşte atunci, acea frecvenţă comună pe care cele două inimi se
întâlnesc şi încep să cânte, acea intensitate care ne ridică pe culmi la care
nici nu am visat, explică întreaga fascinaţie pe care iubirea o exercită asupra
imaginaţiei umane. Dar în acelaşi timp explică şi teama pe care o provoacă o
astfel de întâlnire. Pentru că, odată coborâţi din acele înălţimi, suntem
provocaţi să aducem iubirea aici, pe pământ, să o facem să rodească în mijlocul
agitaţiei noastre zilnice, să crească în vieţile noastre de oameni, cu toate
limitările noastre inerente. După ce inimile noastre de îngeri s-au contopit
fără efort până la unitate, suntem acum chemaţi să punem în contact şi
dimensiunile noastre mai dense, tiparele noastre de gândire şi comportament,
tot ceea ce ne diferenţiază şi ne separă. Înţelegem că am găsit iubirea într-o
clipă jucându-ne de-a zeii dar acum, pentru a o păstra, trebuie să învăţăm să
ne jucăm de-a oamenii. Este un proces dureros, care scoate la lumină tot ceea
ce am fi preferat poate să nu ştim despre noi şi despre celălalt.
A rămâne treji în acest proces, la mijloc, între Cer şi Pământ,
fără a respinge nimic, a rezista tentaţiei de a transforma iubirea într-un
ideal celest, dar şi a ne abţine să facem din ea un instrument proiectat să ne
satisfacă nevoia de securitate şi confort, a fuziona într-un anume fel cu
celalalt şi în acelaşi timp a admite că, dintr-o altă perspectivă, suntem şi
vom rămâne mereu singuri, reprezintă marea provocare a iubirii. Devoţiunea
totală, necondiţionată faţă de celălalt, manifestată concomitent cu respectul
şi dragostea faţă de noi înşine şi propriile nevoi, ne cheamă să descoperim cu
înţelepciune, blândeţe, curaj, umor şi spirit de joacă un nou nivel al
potenţialului nostru interior.
Să nu ne amăgim că ar fi un drum confortabil.
Dimpotrivă, calea inimii ca drum al descoperirii de sine este un drum al celor
curajoşi şi oneşti, atât de oneşti încât sunt dispuşi să sacrifice totul, tot
ceea ce credeau că sunt şi le aparţine, până la autonimicire. Da, este vorba
din nou de moarte, dar despre o altfel de moarte. Este o moarte care dezleagă,
care deschide. Este o moarte aici şi acum, în fiecare clipă, strat după strat,
a tuturor neadevărurilor pe care ni le-am spus vreodată despre noi înşine, a
tuturor orizonturilor în care ne-am închis pentru a ne simţi invulnerabili. Nu
vom mai putea să ne amăgim că ştim ceva cu
siguranţă despre noi înşine şi cu atât mai puţin despre celălalt. Adevărul crud
pe care îl descoperim este că în viaţă nu există siguranţă – moartea este
singurul lucru care vine cu siguranţă.
În faţa unei asemenea perspective mintea tinde de cele mai multe
ori să o ia la fugă. Dar, aventurându-ne pe acest drum, descoperim că ceea ce
moare lasă loc de expresie unei alte dimensiuni, mult mai intime, a relaţiei cu
noi înşine. Începem să ne cunoaştem pe noi aşa cum nu ne-am mai cunoascut
vreodată. De multe ori vom fi nevoiţi să renunţăm la acel echilibru interior
artificial, fixat pe concepte şi judecăţi, despre care credeam că ne garantează
armonia şi confortul. Călătoria inimii este un drum pentru cei care iubesc
dansul pe muchie de cuţit.
Încet-încet, renunţând la ideile noastre despre viaţă şi
începând să îi experimentăm direct toate faţetele, descoperim din ce în ce mai
mult că tot ceea ce ne scoate din minţi la celalalt nu este decât o oglindă.
Nimic din ceea ce ar putea mainfesta vreodată celalat, nimic din fricile şi
măştile pe care le poartă, niciuna dintre obsesiile lui nu este în mod profund
străină de noi. Şi, mai mult decât atât, pe măsură ce ne obişnuim să ne uităm
plini de curaj la noi înţelegem că nimic din ce ar putea face celălalt nu ne
poate răni vreodată cu adevărat. Acceptând suferinţa şi aruncând asupra ei
lumina conştiinţei, descoperim că singurul care ce se prăbuşeşte şi ne doare
este egoul. Ceea ce moare nu suntem noi ci povestea noastră despre noi, o
poveste spusă din frica şi disperarea de a da cu ochii de adevărata noastră
natură. Inima deschisă este fragilă ca o floare dar, într-un anume sens, este
mai puternică decât oricând, pentru că este vie. Un nou echilibru se naşte
atunci, exact în acel punct în care polarităţile se întâlnesc.
Iubirea ne invită pe un tărâm al paradoxurilor şi tensiunilor
creatoare, unde cele două inimi care se aventurează împreună în călătorie pot
să exploreze întreaga paletă de dimensiuni ale vieţii care palpită în ele.
Energiile sălbatice a căror expresie suntem, masculinul şi femininul,
interiorul şi exteriorul, umanul şi divinul, sacrul şi profanul, se întâlnesc
şi coexistă într-un spaţiu de a cărui vastitate mintea noastră este total
depăşită. Aşa cum viaţa nu poate fi rezumată la un set de răspunsuri precise,
bine definite, fără a-i denatura însăşi esenţa de necuprins, tot astfel cele
două inimi şi relaţia vie dintre ele nu poate fi inclusă într-un set de modele
şi reţete care să le garanteze supravieţuirea, succesul, armonia sau orice
altceva. Tot ceea ce se poate contura este un echilibru fin al contrariilor, în
mijlocul şi nu împotriva tensiunii fundamentale dintre cei doi, echilibru care
anunţă deschiderea unor orizontuiri încă şi mai vaste ale celor două fiinţe.
Acest echilibru nu poate fi stabil, în sensul că, odată atins, s-ar menţine ca
în poveşti până la adânci bătrâneţi. El se cere mereu şi mereu redescoperit,
reajustat, recreat. Iubirea ca o cale de explorare şi expansiune a fiinţei
umane este mai degrabă o atitudine de angajare totală pe acest drum personal
decât o hartă cu poteci îngrădite, menite să ne ţină împreună. Promisiunea pe
care o facem atunci când legăm o relaţie devine o promisiune către noi înşine,
privind profunzimea şi onestitatea călătoriei noastre interioare.
Călătoria Inimii a lui John Wellwood este o carte care, fără a
ne oferi vreo reţetă pentru depăşirea problemelor şi construirea unei relaţii
împlinite, ne invită în schimb să descoperim că echilibrul nu se poate naşte
din anularea tensiunilor şi a suferinţei ci din acceptarea lor totală, din
curajul de a le pătrunde, din explorarea tuturor faţetelor emoţiilor care apar
pe parcurs şi a ceea ce spun ele despre noi înşine şi, în ultimă instanţă,
acceptarea noastră atât în ipostaza de zei cât şi în cea de oameni. A aduce
împreună, prin inimă, toate aceste polarităţi aparent ireconciliabile,
reprezintă marea noastră devenire prin iubire
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu