Ne vindecam prin ceilalti

Daruieste-te altora cand simti ca nu mai ai de ce sa traiesti in aceasta viata si ai sa descoperi in tine frumusetea si puterea pe care inca le detii si de care ai uitat.

de Alexandra Serban

- Auzi, tu te superi?

- Cum sa nu?

-Evident ca mi se intampla. Mi se intampla sa am acele zile cand nimic nu mai are rost, cand orice ar fi pare in van. Cand parca depresiile apar de peste tot, oamenii imi par de o rautate gratuita si al naibii de exacerbata si totul pare a-mi sta de-a curmezisul, in orice doresc sa fac.

Cand orice cuvant bun e intors ca o palma, cand orice actiune facuta cu dragoste e intoarsa inapoi cu obida, cand o privire blanda primeste la schimb invidie si glume sarcastice si malitioase ce fac sa imi lacrimeze ochii.

Cum sa nu? Evident ca mi se intampla. Si atunci, in acele clipe nu vreau decat sa ma inchid in spatele usilor camerei, sa imi trag patura peste mine, sa ma cobor in intuneric si sa dispar total. Si ma gandesc cum sa aduc copii in aceasta viata unde rautatile sunt gratuite si dupa ce te chinui atat, mai si mori la final. SI apoi imi zic ca exista si o alta perspectiva de a vedea lucrurile. Ca fara rau nu poti pretui binele, pacea si calmul.

Si imi aduc aminte ca tot acolo, langa oameni, ma vindec. Ca tot ei imi readuc energia si bucuria vietii. Ca pentru ei, atunci cand te daruiesti, te vindeci impreuna cu ei.

Oamenii ranesc fiindca au rani atat de adanci, poate mai adanci ca ale tale… doar ca ajungem sa constientizam asta foarte greu, tarziu, cand stam linisititi cu noi si ne gandim la cum am fi putut actiona altfel in situatia X ori… poate ajungem sa constientizam.. deloc. Declickurile nu sunt accesibile oricui. Unora mai tarziu, altora raman doar sa le fie usi ermetice, imposibil a fi deschise.

Important este sa iesi din stare si apoi… asa ca din neant, capeti aripi. Asa ca RESPIRA, adanc si total, pana la capat. Oricat de panicat ai fi. Respira de 7 ori macar si fii atent doar la ritmul respiratiei tale, la cum ti se destind muschii, la cat de greu patrunde aerul in plamani. Cand esti suparat, nervos, lipsit de chef de viata, fa asta. RESPIRA.

Gandeste-te ca numai tu, cu tot ceea ce ai, poti sa salvezi un om. Numai tu ai un anume cuvant, un anume gest, o anume privire, zambet, un anume timbru si caldura ce vor aduce bucurie in vietile altora. Nu te subestima oricat de negre par toate acum.

Ai responsabilitate fata de ei, ai o responsabilitate fata de binele ce il porti, de a-l face cunoscut si de a-l folosit pentru a vindeca.

Si apoi iesi printre oameni, lasa lumina sa iti intampine corpul, chipul, ochii, capul, trupul. Cu totul.

Prea putin. Prea mult. Nu stiu dupa ce se masoara aceasta viata, Pentru mine deja e prea multa, atunci cand sufar. Si e prea rapida atunci cand ma bucur. E ca si cum as avea un tort, doar ca in tortul asta, nu stii cand sau cum, iei unele felii ce din dulci devin amare, acre, fade sau foarte foarte delicioase. Supriza si cosmar, suprindere si stupefactie. Si uneori, gata simt ca nu mai vreau, nu mai pot. Imi ajunge.

Am ajuns sa inteleg de ceva timp ca ne vindecam prin ceilalti. Ca acolo printre oameni ranile noastre dispar dupa ce tot de ei au fost create.

Am inteles ca unele dintre cele mai bune terapii sunt terapiile cand stai alaturi de copii si animale.

SI am inteles ca, daruindu-ne celorlalti, castigam, ne vindecam si ranile noastre se inchid cu o pace, o bucurie si o caldura cum nu credeam ca e posibil.

* Un articol trimis de Alexandra Serban

www.garbo.ro