“Dacă unul se duce mai în larg şi nu mai ştie să se
întoarcă, celălalt e dator să-l recupereze. În iubire nu abandonezi.” – Chris
Simion
Pornind
de la acest citat, care nu este altceva decât o adevărată chintesență a vieții,
a unei întregi trăiri, mi s-a derulat în fața sufletului un film al propriei
existențe. Un fel de “Eat, pray, love” în care mi-am propus să nu fiu deloc
blândă cu mine. Să îmi fiu așa cum mi-am fost întotdeauna: propriul critic.
Întorcându-mă în
trecutul meu chiar foarte apropiat, regăsesc acolo o femeie care deși era
liberă, puternică, independentă, se simțea mereu “între cer și pământ”. Întinsă
parcă peste prea multă viață. Peste prea multe întrebări fără răspuns. Singură.
Știa însă că dintre toți oamenii pământului, ea se putea baza în special pe
sine. Era, acolo, singura care să își dea o mână de ajutor, în orice hău ar fi
căzut. Singura care o împingea, singura care stătea în genunchi lângă ea,
singura care o scutura trezind-o la realitate și scoțând-o cu capul din nisipul
propriei plângeri de milă, singura care o scotea din orice situație aparent
fără ieșire.
Și totuși, în
viață nu e de ajuns să te ai pe tine. E ca și cum tu ți-ai spune: “Bună
dimineața!”, “Cum a fost ziua de azi?” și :Bună seara!”. Ca și cum tu te-ai
lăuda, tu te-ai aplauda, tu te-ai auzi, tu ți-ai vorbi. Tot acolo, în trecutul
meu, am regăsit o femeie foarte orgolioasă. Încăpățânată până la Dumnezeu. O
femeie căreia deși îi tremura sufletul și genunchii de teamă, nu ar fi schițat
un gest în privirea sau ființa sa care să arate asta. Eram o rună care se
deschidea doar la propria cheie, seara, când eram doar eu cu mine și mă
sfârșeam în nopțile reci și goale în care nu mă putea descifra nimeni.
Totuși –
deoarece întotdeauna este vorba despre un “totuși” sau un “dar” – în spatele
acestei femei, în adâncul acestui suflet, zăceau ascunse atât de multe vise,
trăiri, emoții. Un copil mare care nu pierdea nici o clipă să se copilărească.
Un om care nu uita să zâmbească niciodată la timp. O femeie ca oricare alta. Un
om ca oricare altul. Opusă total persoanei descrise mai sus. Persoană pe care,
ani de zile, eu nu am vrut să o văd. Am văzut-o doar pe cea care mi-a convenit
mie. Doar pe cea care mie mi-a fost mai la îndemână. Doar pe cea care făcea
scuzabilă orice plecare și îndepărtare a oamenilor de mine întru favoarea mea.
Inclusiv singurătatea. Până într-o zi, când am privit în jurul meu. Nu ca de
obicei. Altfel. Cu tot ce eram eu. Am fost pentru prima dată acolo întreagă. Și
am văzut. Am văzut cum toți oamenii dragi mie aveau o familie, un iubit, o
iubită, soț, soție, logodnic, logodnică. Nu erau poate familia perfectă, dar
erau. Nu era relația perfectă, dar era. Nu erau oamenii perfecți, dar își erau.
Și le treceau toate. Își luau de pe suflet apăsări unii altora. Și își rămâneau
indiferent de ce s-ar fi întâmplat.
Apoi, tot
privind în jur, mi-am dat seama că aceia singuri erau cei ca mine. Cei care
spuneau mereu că se pot descurca singuri, că dacă cineva i-ar părăsi nu ar fi
capăt de lume, că dacă cineva le-ar spune că nu are nevoie de ei, nici nu s-ar
uita în urmă. Și nu mi-a plăcut. Nu mi-a plăcut, deoarece fiind propriul meu
critic, mi-am dat seama că greșeam! Toți ne putem descurca singuri. Toți putem
depăși o despărțire. Evident toți am putea rămâne redute necucerite, dar nu
despre asta este vorba în viață.
În viață este
vorba despre viață, cum am mai spus într-un articol. În viață este vorba despre
a învăța să trăim unii cu alții. Să ne acceptăm și să ne transformăm micile
defecte, capricii în diferențe care fac din noi excepții. În viață este vorba
despre a ne deschide. Despre încredere. Nu formală. Încredere totală. Nu în
toți, ci în cineva anume care dintr-un motiv aparte ne-a ales pe noi să ne
iubească, să ni se încreadă, să ne protejeze, să ne alinte, să ne fie și
indiferent de ce ar urma – să ne rămână. Să stea acolo neclintit și să nu îi fie
teamă să ne spună verde în față când suntem niște nesuferiți sau când nu avem
dreptate și tot el să fie primul care să ne liniștească, să ne țină în brațe și
să ne fie când nimeni nu ne-ar fi. Să fie valul care ne sparge toate
principiile, prejudecățile, temerile și să ne dea peste cap toată lumea în cel
mai furtunos, neașteptat, dar minunat fel posibil. Să fie cetatea unde noi ne
ascundem de toți și tot ce ne-ar putea răni. Chiar și de noi înșine când este
cazul. Și este. Este cazul de multe ori, ca iubirea adevărată să apară de
undeva – din cele mai reale, sincere și pline de dragoste gânduri și dorințe
ale noastre și să ne apere, să ne vindece și să ne salveze.
Poate, dacă am
învăța să ne vedem așa cum suntem cu adevărat, dacă ne-am accepta și defectele,
nu doar calitățile, dacă am învăța să fim mai deschiși, mai sinceri, mai plini
de încredere, mai puțin orgolioși, mai drepți cu noi înșine, poate atunci, am
fi mai mulți cei care ar fi găsiți de dragostea adevărată. Poate, dacă am
realiza că orice “buric al pământului” are nevoie de un Atlas care să îi fie
mereu punctul de echilibru în tot și toate: cu viața, cu oamenii, cu iubirea și
cu el însuși, poate, atunci, am fi mult mai fericiți, mai senini, mai
liniștiți. Poate, dacă nu ne-am mai teme atât să devenim dependenți de cineva,
poate atunci, am înțelege necondiționarea. Absolută. Și am dărui-o fără să
clipim!
Când în sfârșit
am înțeles toate acestea, am înțeles că poți avea totul doar printr-o ținere de
mână și am devenit dependentă de un astfel de om. De o astfel de iubire. Aveam
nevoie de ea ca să mă ajute să mă văd așa cum sunt. Imperfectă, dar iubită în
toată imperfecțiunea mea. Aveam nevoie de ea ca să dea cu mine de toți pereții
iubirii pentru a scoate lumina din mine și să mă arate mie cum sunt eu cu
adevărat! Aveam nevoie de cineva care să nu se teamă să îmi spună când greșesc,
ce greșesc, că nu am mereu dreptate, că sunt trufașă, dar toate acestea să fie
pentru a închega și nu pentru a destrăma. Aveam nevoie de un Petruchio care să
îmblânzească frumos acea Katharina din mine ca să mă pot bucura de o iubire ca
nici o alta!
Și astfel, am
realizat că sufletul pereche, iubirea aceea unică, eternă, adevărată, apare
când te aștepți mai puțin. Te ajută să te schimbi nu pentru el, ci pentru tine.
Te iubește oricum, dar te vrea sănătos din toate punctele de vedere și te
vindecă dacă este nevoie, cu el însuși acolo unde cicatricile tale încă
sângerează. Și nu se plânge! Nu îl doare că ți-a pansat rănile cu bucăți din
el! Și nu îți spune că din teamă și orgoliu, ai săpat în el ca în cele mai
adânci albii de râu. Iubește și iartă. Îți spune doar când sapi în tine. Îți
arată că orgoliul, mândria, teama nu au nimic în comun cu iubirea. Că ele sunt
dușmanii acesteia. Că iubirea trufașă e semn de superioritate nu de iubire!
Concluzionând:
dacă ne-am iubi mai mult am înțelege că nu orgoliile și principiile ne ajută în
viață, ci dragostea necondiționată și renunțarea la ceea ce nu ne definește în
adâncul sufletului nostru.
Dedic acest articol și
fiecare cuvânt pe care l-am scris sau îl voi scrie vreodată – fără pic de teamă
sau îndoială – omului pe care îl iubesc, Marius Ionuțaș.
Ramona
Sandrina
http://webcultura.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu