Dorul-Lucian Blaga

Setos iti beau mireasma si-ti cuprind obrajii
cu palmele-amindoua, cum cuprinzi
în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stam.
Si totusi tu-mi soptesti: “Mi-asa de dor de tine!”
Asa de tainic tu mi-o spui si dornic, parc-as fi
pribeag pe-un alt pamânt.

Femeie,
ce mare porti în inima si cine esti?
Mai cânta-mi inc-o data dorul tau,
sa te ascult
si clipele sa-mi para niste muguri plini,
din care infloresc aievea — vesnicii.

Visatorul din Oriah,Intelept amerindian

“Nu ma intereseaza ce faci tu pentru a-ti castiga existenta.
Vreau sa stiu ce foc arde in tine si daca ai cutezanta sa visezi la realizarea a ceea ce porti in inima ta.

Nu ma intereseaza cati ani ai,
Vreau sa stiu daca iti asumi riscul sa pari nebun in numele iubirii tale, viselor tale si aventurii care este viata ta.

Nu ma intereseaza care planeta este in careu cu luna ta,
Vreau sa stiu daca ai atins cerul propriei tale tristeti, daca te-ai deschis datorita tradarilor vietii, sau daca te-ai asprit si daca te-ai inchis de teama unui necaz viitor.

Vreau sa stiu daca poti sa te asezi cu durerea, a mea, sau a ta, fara sa incerci sa o ascunzi, sa o micsorezi sau sa o opresti.

Vreau sa stiu daca poti sa simti fericirea, a mea, sau a ta, daca poti dansa cu fervoare si te poti lasa complet cuprins de extaz pana in varful degetelor de la maini si de la picioare, fara sa spui ca trebuie sa fim atenti si realisti ca sa nu cumva sa uitam care sunt limitele fiintelor umane.

Nu ma intereseaza daca ceea ce-mi spui este adevarat,
Vreau sa stiu daca esti gata sa-i deceptionezi pe ceilalti ca sa ramai sincer cu tine insuti si daca poti suporta sa fii acuzat de tradare, dar sa nu-ti tradezi propriul suflet.

Vreau sa stiu daca poti sa fii fidel si deci demn de incredere.

Vreau sa stiu daca poti vedea frumosul chiar daca nu-i tocmai dragut in fiecare zi si daca tu poti simti ca sursa vietii tale rezida in prezenta Sa.

Vreau sa stiu daca poti trai esecurile, ale mele, sau ale tale, si totusi sa continui sa stai drept pe marginea lacului si sa strigi catre argintata luna plina: “Da!”

Nu ma intereseaza unde locuiesti si cat castigi,
Vreau sa stiu daca te poti trezi dupa o noapte de tristete si de disperare, de indoiala sau durere si sa faci ceea ce trebuie facut pentru copii.

Nu ma intereseaza cine esti si cum ai ajuns pana aici,
Vreau sa stiu daca poti sa stai in mijlocul focului alaturi de mine si sa nu renunti.

Nu ma intereaza ce ai invatat sau unde ai invatat si cine te-a invatat ceea ce stii,
Vreau sa stiu ce te hraneste din interior cand totul se prabuseste in jurul tau.

Vreau sa stiu daca poti sa ramai singur cu tine insuti si daca esti fericit intr-adevar in propria ta companie in aceste momente de vid.”

Daniel Roxin-Aspirand la relatia de iubire ideala

Aproape toţi aspiram să întîlnim acea fiinţă minunată a cărei prezenţă vă putea trezi în noi Magia, Misterul, Iubirea şi Fericirea Fără Măsură... Şi, cu certitudine, „Ileana Cosînzeana” sau „Făt Frumos” există! Dar ca să putem atrage iubirea unor astfel de fiinţe extraordinare, trebuie să devenim noi înşine un Făt Frumos sau o Ileană Cosînzeana... Nu există altă cale!

Alegerile noastre exprimă ceea ce sîntem la un moment dat. O vrabie îşi va alege întotdeauna ca pereche în viaţă o altă vrabie! Poate că vrabia noastră visează la cîntecele privighetorii, la călătoriile în ţările calde pe care le face o rîndunică sau la forţa imperială a zborului unui vultur, dar atunci cînd va veni momentul unei alegeri ea va alege tot o vrabie ciufulită şi gălăgioasă precum este ea, sperînd că universul de pene cenuşii în care îşi va continua existenţa îi va aduce fericirea. O vrabie nu va putea face o altă alegere! Desigur, va fi încîntată de trilurile privighetorii, va visa cu ochii deschişi la călătoriile fascinante peste mări şi tari pe care le-ar putea face alături de o rîndunică, i-ar plăcea nespus să se bucure de protecţia unui vultur... În scurtele momente de relativă luciditate, mintea îi va spune că o astfel de pasăre va putea cu adevărat să o împlinească dar, pînă la urmă, va simţi să aleagă la fel ca în trecut. Este inevitabil! O vrabie nu se va simţi în largul ei decît în compania unei alte vrăbii. Trilurile privighetorii o vor complexă, pînă la urmă; perspectiva unui zbor de mii de kilometri îi va tăia orice elan; prezenţa unui vultur o va umple de teamă, pentru că ea nu este dăcît o vrabie!...

Şi atunci în ce fel va putea o vrabie să-şi împlinească zborul interior? Doar transformîndu-se! Pentru a se transforma însă e nevoie să fie conştientă, e nevoie ca în ea să pulseze viu elanul către albastrul cerului! Pentru a trăi împlinirea unei relaţii superioare, vrabia va trebui să îşi alchimizeze în aşa fel natura inferioară, prin identificare cu idealul pe care îl are, încît să devină ea însăşi o privighetoare, o rîndunică, un vultur...

Revenind din această alegorie, să ne imaginăm o scară de la unu la zece, în care la unu găsim omul primitiv, la cinci, omul obişnuit, iar la zece, fiinţa care a atins desăvîrşirea. Luînd în discuţie condiţia omului obişnuit, unul dintre laitmotivele lamentărilor acestuia va fi acela că „nu ştie cum se face”, dar în toate relaţiile pe care le-a avut nu a întîlnit decît femei profitoare sau bărbaţi neserioşi şi mincinoşi. De unde concluzia irefutabilă că toate femeile sînt uşuratice, eufemistic vorbind, respectiv că toţi bărbaţii... s-au născut în coteţ.

Desigur, experienţa tristă şi limitatoare a omului ne-conștient nu poate fi un reper decît pentru adevărul său mic şi inconsistent. Dintr-o perspectivă mai înaltă, putem înţelege că, atîta vreme cît noi rămînem în aceeaşi condiţie existenţială, vom face aceleaşi alegeri pe care le-am mai făcut şi acum douăzeci de ani; şi oricît de diafane vor fi proiecţiile noastre, realitatea ne va lovi frontal şi fără menajamente într-o bună zi, dărîmînd încă o dată toate castelele de nisip pe care ni le-am construit.

Căci cum ar putea omul de la nivelul de conştiinţă al lui „cinci” să aleagă cu toată fiinţa, ca pereche în viaţă, omul de la nivelul „nouă”?! Sînt lumi atît de diferite, cu atît de puţine punţi de trecere... Prin urmare, indiferent de speranţele sale, el va alege tot omul cu o condiţie asemănătoare - omul de „cinci”, de „şase” sau de „patru”. Şi chiar dacă va avea ocazia să stea în compania omenilor superiori aflaţi pe treptele cele mai înalte ale acestei scări, fiinţa obişnuită nu îi va recunoaşte. Da, îşi va spune, poate: „ce om deosebit!” dar, la puţin timp după aceea, se va arunca cu speranţa tot în braţele unei fiinţe care este după chipul şi asemănarea sa. Iar acest ciclu al dezamăgirilor va continua fără oprire pînă în ziua în care, sătulă de suferinţă, fiinţa în cauză va ridica în sfîrşit capul din mocirlă şi va privi către cer pentru a găsi singurul reper fix care o poate călăuzi cu adevărat prin această lume iluzorie. Este momentul în care poate începe centrarea în sine şi ruperea condiţionărilor întreţinute cu înverşunare atîta amar de vreme. Este momentul în care procesul alchimic se poate demara, este clipa în care Scînteia Divină din sufletul ei îşi face simţită căldură!...

Acum poate începe transformarea conştientă; iar primul lucru care trebuie îndepărtat este frică de singurătate. Este un moment privilegiat în care este de preferat să fii singur, indiferent de tristeţile ce îţi pot umbri pleoapele uneori. Ce-ai putea să rezolvi rămînînd într-o relaţie fără perspective? Trebuie să fii puternic şi determinat pentru că nu este uşor să lupţi cu toate ataşamentele şi condiţionările pe care le cari după tine, cu toate greşelile care vor striga după compensare... Dar dacă reuşeşti să-ţi menţii faţa către stele, Cerul îţi va întinde mîna şi te va trage spre El! Şi dacă în aceste momente de graţie sufletul îţi va fi inundat cu iubire adevărată, iubeşte oricum, cu toată fiinţa ta, şi nu te preocupa foarte mult dacă vei fi iubit la rîndul tău! Gîndeşte-te la toate greşelile ştiute şi neştiute pe care le-ai făcut şi nu te aştepta să obţii împlinirea interioară fără obstacole; dar fii sigur că iubirea pe care o vei lăsa să curgă prin tine, şi care nu este a ta, te va transforma, te va apropia tot mai mult de izvorul fericirii!

Iar într-o bună zi vei fi un Om Nou... În acea zi vei înţelege că tu îţi construieşti realitatea, că fericirea adevărată este parte a naturii tale, că nimic nu îţi vine din exterior pentru că tu eşti Totul. În acea zi, o altă fiinţă minunată ca tine te va cuprinde în braţele sale, iar tu o vei recunoaşte că fiind asemenea ţie...

De aici totul devine o poveste magică cu Feți Frumoşi şi Ilene Cosînzene, cu zboruri printre stele şi regăsire de Sine!... Dar doar de aici!

Extras din romanul ezoteric MAGICIANUL ALB

Despre Dragoste

fragment din EVANGHELIA PACII lui Ioan

Iisus a spus:

"Tatal divin ceresc, este dragoste.
Mama voastra divina, natura, este dragoste.
Fiul divin al omului, este dragoste.

Dragostea este cea prin care Tatal divin Ceresc, Mama divina Natura si Fiul divin al Omului devin Una, pentru ca spiritul Fiului Omului a fost creat de spiritul Tatalui Ceresc, iar trupul sau a fost creat din trupul Mamei a Naturii. De aceea, fiecare trebuie sa deveniti desavârsiti, asa cum desavârsite sunt spiritul Tatalui Ceresc si trupul Mamei Naturii. Si sa iubiti pe Tatal divin Ceresc, asa cum si El iubeste spiritul vostru si tot asa sa iubiti pe Mama voastra divina Natura, dupa cum si Ea va iubeste trupul vostru. Si la fel este bine sa iubiti pe fratii vostri adevarati, asa cum si Tatal vostru Ceresc si Mama voastra Natura îi iubesc. Caci numai atunci, Tatal divin Ceresc va va da spiritul Sau sfânt si Mama divina Natura va va da trupul Ei sfânt. Atunci, Fiii ai Oamenilor vor da o nesfârsita dragoste unul altuia, ca frati adevarati, dragostea pe care ei de fapt au primit-o de la Tatal divin Ceresc si de la Mama lor divina; si abia atunci ei toti vor deveni mângâietori unul pentru celalalt. Si atunci, va dispare de pe pamânt tot raul si toata suferinta si va fi multa dragoste, fericire si bucurie pe pamânt. Pamântul va fi atunci ca cerurile, si împaratia lui Dumnezeu abia atunci va veni. Atunci, va veni Fiul divin al Omului în toata slava Sa, pentru a mosteni împaratia lui Dumnezeu. Si Fiii Oamenilor îsi vor împarti mostenirea lor divina, care este împaratia lui Dumnezeu. Pentru ca Fiii Oamenilor sa ajunga sa traiasca în Tatal divin Ceresc si în Mama divina Natura, iar Tatal divin Ceresc si Mama divina Natura sa ajunga sa traiasca în ei. Si odata cu împaratia lui Dumnezeu, va veni sfârsitul timpurilor, pentru ca dragostea nesfârsita a Tatalui divin Ceresc da tuturor viata vesnica în împaratia lui Dumnezeu, pentru ca dragostea Sa este vesnica. Dragostea este mai puternica decât moartea.
Chiar daca as cunoaste limbile oamenilor si ale îngerilor, daca nu as avea dragoste, glasul Meu ar suna ca o tingire goala de alama. Chiar daca as spune ce va veni si as cunoaste toate secretele si toata întelepciunea, si chiar daca as avea credinta puternica precum furtuna care ridica muntii din locul lor, dar nu as avea dragoste, Eu nu as fi nimic. Si chiar daca as da toate bunurile Mele pentru a-i hrani pe saraci si as da tot focul pe care l-am primit de la Tatal Meu, dar nu as avea dragoste, nu as fi de folos în nici un fel. Dragostea este rabdatoare. Dragostea nu este invidioasa, nu lucreaza rau, nu cunoaste mândrie, nu este aspra si nici egoista; este înceata la mânie si nu nascoceste nici o rautate; ea nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de dreptate. Dragostea apara totul, dragostea crede totul, dragostea spera totul, dragostea suporta totul si niciodata nu se epuizeaza; doar limbile vor înceta si cunoasterea va dispare. Pentru ca avem adevarul în parte si avem dreptate în parte si gresim în parte. Dar când deplinatatea perfectiunii va veni, tot ceea ce este partial va deveni Totul. Când omul era copil, el vorbea ca un copil, întelegea ca un copil, gândea ca un copil; dar când a devenit om, el a dat deoparte toate lucrurile copilaresti. Acum vedem prin ceata si prin afirmatii întunecoase. Acum cunoastem partial, dar când vom fi venit în fata lui Dumnezeu nu vom mai cunoaste în parte, ci exact asa cum am fost învatati de El. Si acum, ramân acestea trei: credinta, speranta si dragoste, dar cea mai mare dintre acestea este dragostea.

Acum va vorbesc în limba vie a Dumnezeului viu, prin spiritul sfânt al Tatalui nostru divin Ceresc. Înca nu este nici unul printre voi, care sa poata întelege pe deplin tot ceea ce spun. Cel care va prezinta scripturile va vorbeste în limba moarta a unor oameni morti, prin trupul sau supus bolilor si mortii. De aceea poate fi el înteles de toti oamenii, pentru ca toti oamenii sunt supusi bolii si toti sunt în moarte. Nici unul nu vede lumina eterna a vietii. Omul orb îi conduce pe cei orbi pe cararea întunecata a pacatelor, bolilor si suferintelor, si în cele din urma toti cad în prapastia cumplita a mortii.

Sunt trimis la voi de catre Tatal divin, ca sa pot face lumina vietii sa straluceasca înaintea voastra. Lumina se cunoaste pe sine si cunoaste întunericul, dar întunericul se cunoaste numai pe sine si nu cunoaste niciodata lumina. Mai am înca multe lucruri sa va spun, dar nu le puteti purta înca, pentru ca ochii vostri sunt obisnuiti mai mult cu întunericul, iar lumina deplina a Tatalui divin Ceresc v-ar orbi. De aceea, voi nu puteti sa întelegeti deocamdata ceea ce va spun în legatura cu Tatal divin Ceresc, care M-a trimis la voi. Urmati, mai întâi, sa întelegeti si sa respectati doar legile Mamei divine a Naturii, despre care v-am vorbit, iar când îngerii Ei v-au curatat pe deplin si v-au reînnoit trupurile întarindu-va ochii, veti fi cu adevarat în stare sa suportati lumina Tatalui Ceresc, care este de o mie de ori mai stralucitoare decât stralucirea a o mie de sori. Caci cum credeti ca v-ati putea uita la lumina orbitoare a Tatalui divin Ceresc, când voi nu puteti sa suportati nici macar stralucirea soarelui arzator-Credeti-Ma, soarele este întocmai ca flacara unei sarmane lumânari pe lânga soarele adevarului Tatalui divin Ceresc. Aveti, deci, totdeauna încredere, speranta si dragoste.

Adevarat, adevarat va spun, nu va asteptati rasplata. Daca credeti în vorbele Mele, voi credeti de fapt în Cel care m-a trimis pe Mine, caci acesta este Domnul tuturor, prin care toate devin cu putinta. Pentru ca tot ce este imposibil oamenilor, toate acestea îi sunt cu usurinta posibile lui Dumnezeu. Daca credeti în îngerii Mamei divine a Naturii si ascultati de legile Ei, credinta voastra va va întari si nu veti mai vedea boala niciodata. Aveti credinta, de asemenea, în dragostea nesfârsita a Tatalui divin Ceresc, pentru ca cel care neîncetat se încrede în El nu va fi niciodata înselat si nici nu va vedea vreodata moartea.

Iubiti-va neîncetat unul pe altul, pentru ca Dumnezeu este nesfârsita dragoste si, actionând în felul acesta, îngerii Sai vor sti ca mergeti pe cararile Lui. Si atunci, toti îngerii vor veni în fata voastra si va vor servi. Si Satana, cu toate pacatele, bolile si necuratiile, va pleca pentru totdeauna din trupul vostru. Mergeti acum si feriti-va sa mai pacatuiti; caiti-va pentru pacatele voastre; botezati-va, ca sa va puteti naste din nou si astfel sa nu mai pacatuiti".

Apoi, Iisus s-a ridicat, dar toti ceilalti au ramas asezati, pentru ca fiecare simtea puterea coplesitoare a cuvintelor Sale. Si atunci, luna plina a aparut între norii care se spargeau si L-a învaluit pe Iisus în stralucirea ei. Scântei au tâsnit din parul Sau si El a stat între ei în lumina lunii, de parca ar fi plutit în aer. Nimeni nu s-a mai miscat atunci, nici o voce nu s-a mai auzit si nimeni nu a stiut cât timp a trecut, pentru ca timpul parca se oprise.

Atunci Iisus a întins mâinile catre ei si a spus: "Pacea lui Dumnezeu sa fie cu voi!" Si El a plecat asa cum suflarea vântului leagana frunzele copacilor.

Iubire & dragoste

Iubirea este mai puternica
Decat curentii apelor de adancime.
Iubirea este mai puternica ca moartea.

Sa ne iubim unul pe altul
Pentru ca iubirea provine de la Tatal Ceresc
Si oricine iubeste este nascut
De Tatal Ceresc si Maica Pamanteasca
Si cunoaste ingerii.
Sa va iubiti unul pe altul
Asa cum va iubeste Tatal Ceresc,
Pentru ca Tatal Ceresc este Iubire
Si cine salasluieste in iubire
Salasluieste in Tatal Ceresc
Si Tatal Ceresc este in el.
Acela care iubeste este asemanator soarelui
Cand straluceste cel mai puternic.
Fratilor, sa fim toti intr-un cuget
Si sa avem iubire nesfarsita si compasiune unul pentru altul.
Sa uiti razbunarea si ranchiuna
Fata de fiii poporului tau
Si sa-ti iubesti aproapele ca pe tine insuti.
Daca un om spune:
Iubesc pe Tatal Ceresc, dar urasc pe fratele meu,
El minte.
Pentru ca daca el nu iubeste pe fratele sau pe care il vede,
Cum ar putea el sa iubeasca pe Tatal Ceresc
Pe Care nu-L vede?
Acela care iubeste pe Tatal Ceresc,
Iubeste, de asemenea, pe fratele sau.
Sa iubiti, de asemenea, pe straini.
Pentru ca si voi ati fost straini in Egipt.
Se spune de catre lume
Ca este mai buna o masa de ierburi oferita cu iubire
Decat o masa imbelsugata cu carne oferita cu indiferenta.
Cuvintele de iubires sunt ca mierea,
Dulci sufletului si sanatoase oaselor.
Cuvintele sunt in gura omului ca apele de adancime
Si izvorul iubirii este ca o fantana arteziana.
Legea Sfanta iti cere
Sa actionezi cu dreptate, si sa iubesti cu compasiune,
Si sa mergi umil impreuna cu ingerii.
Astfel, noi vom sti ca Ingerul Iubirii
Salasluieste in noi
Cand iubim pe Tatal Ceresc
Si-I respectam Legea.
O, Iubire Gratioasa!
O, Creator al Iubirii!
Reveleaza-ne cele mai minunate cuvinte
Prin constiinta Ta Divina care traieste in noi!
Spune Copiilor Luminii
Care cultiva pamantul in Gradina Fraternitatii:
Sa respecte pe toata lumea.
Iubeste intreaga Fraternitate.
Supune-te Legii.

din manuscrisele pierdute ale fraternitatii eseniene

Cristian Turcanu,Sufletul-puntea dintre viata si spirit

Am observat de-a lungul timpului că toată lumea are o părere foarte bună despre Viaţă. Este lăudată de poeţi, de filosofi, de oamenii de rînd şi chiar de către preoţi. Este protejată de legi, de organizaţii naţionale şi internaţionale, de instituţii mai mari sau mai mici. Îi plîngem pe cei care mor şi ne plîngem ori de cîte ori viaţa noastră este în pericol. Manifestăm o grijă exagerată faţă de menţinerea vieţii şi o frică teribilă faţă de moarte. Pe ce se bazează asemenea atitudini şi credinţe răspîndite la scară planetară? Este o întrebare la care foarte puţini au căutat un răspuns care să iasă din sfera filosofico-poetică sau a rigurozităţii pur ştiinţifice. De fapt, ştiinţa nici măcar nu are dreptul să enunţe un răspuns, pentru că i-au rămas încă foarte multe lucruri de explicat din domeniul vieţii.

Căutînd răspunsul în miturile cosmogonice de pretutindeni, adeseori ne-am pierdut în hăţişul de elemente secundare, specifice şi nespecifice, care au modificat traiectoria observaţiilor suficient de mult pentru a se insista pe detalii insignifiante de ordin ritualic sau „decorativ”, ceea ce a condus mai departe la pierderea din vedere a esenţialului sau complicarea răspunsului pînă la limita inferioară a utilităţii sale.

Indiferent de poziţia de pe care privim alcătuirea sau originea omului, două elemente sînt de netăgăduit: materialitatea şi conştiinţa de sine. În cazul viului prin materialitate trebuie să înţelegem de fapt materia vie, adică Viaţa, iar prin conştiinţa de sine vom înţelege manifestarea sau prezenţa Spiritului. Deci, omul este în acelaşi timp Viaţă şi Spirit. Prin trupul său, omul aparţine vieţii, iar prin conştiinţa de sine aparţine Spiritului, adică transcendenţei.

Ceea ce face cu putinţă conexiunea dintre cele două aspecte complementare, care în mod normal nu se pot întîlni niciodată, este sufletul. Astfel, sufletul aparţine deopotrivă Vieţii şi Spiritului, avîndu-şi rădăcinile atît în materie cît şi în Spirit. Unii oameni au cercetat preponderent sorgintea materială a sufletului şi au dezvoltat unele ştiinţe cum ar fi psihologia, psihanaliza, psihiatria şi altele, iar alţii au studiat rădăcinile transcendente ale sufletului şi au dezvoltat o serie de sisteme filosofice de ordin metafizic sau doctrine religioase de o mai largă sau mai restrînsă răspîndire. Dubla sorginte a sufletului este singura prezumţie care poate să unifice cele două opinii divergente şi să acopere astfel întreaga paletă de manifestări ale sufletului uman. Ca atare, mişcîndu-se între Materie şi Spirit, sufletul poate să cunoască un proces evolutiv. În forma sa cea mai rudimentară, el este chiar energia vieţii, este „suflarea de viaţă”, este principiul care animă materia. Pe măsură ce sufletul evoluează, permite, pe de o parte, dezvoltarea unor forme tot mai complexe pentru organismele vii, iar pe de altă parte, conduce la apariţia Conştiinţei de Sine. În forma sa cea mai evoluată, sufletul se identifică total cu Spiritul Pur sau, altfel spus, Conştiinţa de Sine se universalizează, devenind tot mai mult independentă faţă de forma corporală sau de suportul material care a „găzduit-o” şi a ajutat-o să se dezvolte un timp. Apariţia conştiinţei de sine devine astfel o răscruce importantă în procesul de evoluţie a sufletului. Mai trebuie remarcat faptul ca pe măsură ce sufletul evoluează, el nu se retrage din formele sale inferioare de manifestare ca şi cum ar pleca dintr-un loc într-altul, ci doar se transformă şi se îmbogăţeşte cu noi aspecte. Adică funcţia sa de bază, aceea de a anima materia, de a da şi de a menţine viaţa, rămîne valabilă pînă la atingerea celei mai înalte trepte de evoluţie. Pînă la apariţia conştiinţei de sine, sufletul are ca funcţie principală şi unică totodată, manifestarea şi menţinerea Vieţii. După apariţia Conştiinţei de Sine apare treptat încă o funcţie fundamentală şi anume, revelarea Spiritului sau dezvoltarea Conştiinţei individuale pînă la decondiţionarea totală. Astfel, omul ca unica făptură cunoscută înzestrată cu Conştiinţă de Sine, îşi va împărţi sufletul între Viaţă şi Spirit, şi întreaga lui existenţă va fi o luptă continuă între cele două tendinţe antagoniste.

Viaţa este un dar divin, însă realizarea beatitudinii sau a fericirii la superlativ presupune să lupţi tocmai împotriva vieţii. Ca să nu mai filosofăm poeticeşte, trebuie să înţelegem cîteva lucruri foarte simple.

• Viaţa este un dar divin.
• Viaţa are drept scop menţinerea şi perpetuarea vieţii.
• Orice făptură vie acţionează inconştient pentru atingerea scopului vieţii. Acest lucru se face pe baza unor programe foarte riguroase şi solide, înscrise în codul genetic al fiecărei specii.

Dintre toate vieţuitoarele, omul este înzestrat cu Conştiinţă de Sine, adică el a devenit conştient de faptul că este înzestrat cu Conştiinţă, cu Spirit, cu Scînteie Divină, sau că are o Natură Superioară. Datorită acestei duble înzestrări (cu Viaţă şi Conştiinţă de Sine) omul se plasează la confluenţa a două forţe antagoniste. Iniţial, conform textelor religioase, înzestrarea cu Spirit l-a plasat pe om deasupra tuturor creaturilor. Ca Spirit pe deplin revelat era nemuritor, pentru că spiritul lui era capabil să-şi subordoneze instinctele şi programele Vieţii. După ce „a mîncat din fructul oprit”, omul a dobîndit un corp muritor şi a fost îmbrăcat în „haine de piele”, adică Spiritul din el s-a ocultat şi tronul a fost ocupat de Viaţă. Acum tot ceea ce-i este necesar pentru viaţă trebuie să-şi extragă cu „sudoare” prin muncă în cîmpul materialităţii. La unii oameni, încetul cu încetul, puterea spiritului se face din nou simţită şi sufletul lor tînjeşte din nou spre libertatea edenică. Pentru a ajunge aici trebuie să-şi supună toate instinctele Vieţii, trebuie să-şi elibereze conştiinţa de forma sa corporală şi materială, şi acest lucru se face, cel mai adesea, tocmai prin lupta crîncenă împotriva Vieţii, adică a automatismelor şi mecanicităţii ei. Desigur că poeţii au cîntat viaţa, au preţuit-o, au cîntat tot ceea ce susţine împlinirea scopului vieţii, adică ceea ce este legat de menţinerea şi perpetuarea ei. Am ajuns să preţuim tot ceea ce susţine acest scop: relaţiile cu oamenii, economia, instituţia familială şi cea statală, sexualitatea etc. Însă scopul nostru ca oameni este de fapt desăvîrşirea sufletului, libertatea deplină a conştiinţei, redobîndirea stării primordiale. Viaţa şi-a construit prin oameni ideologii care să-i susţină scopul, a construit orînduiri sociale şi legi adecvate, şi permanent a căutat să „îmblînzească” orice religie pentru a-l menţine pe om în subordinea ei, astfel încît să nu-i trezească prea mult setea de libertate. De aceea este necesar ca orice religie să fie „scuturată” din cînd în cînd, pentru că imediat după ce apare un profet sau chiar un Fiu al lui Dumnezeu, oamenii caută să-i „îmblînzească” învăţăturile, pentru a fi pe placul lor şi pentru ca poftele Vieţii să nu-şi piardă cumva supremaţia în faţa Spiritului. De fapt, demonii fac acest lucru, deoarece ei nu pot controla omul şi nu-şi pot exercita setea de putere decît atît timp cît în om încă nu s-a trezit sufletul, încă nu s-a atins libertatea deplină a Conştiinţei.

Conştientizarea acestui lucru nu presupune neapărat lupta făţişă cu Viaţa, ci doar preţuirea Spiritului şi împlinirea scopului său, acela de a se revela pe sine. Redobîndirea stării paradisiace nu se face neapărat prin refuzarea Vieţii şi a fericirii pe care ţi-o pot aduce elementele vieţii, adică simţurile şi „carnea” în general. Ascetismul a fost calea părinţilor pustiei din primele secole ale creştinismului. Mai este şi acum calea călugărilor, dar nu a tuturor. Nu toţi oamenii îşi pot trezi sufletul doar renunţînd la cîntec, la frumuseţe, la joc. Ba chiar se poate ajunge la rezultatul opus - închistarea şi alienarea sufletului. Evoluţia umanităţii ne arată că nu este obligatoriu să se renunţe la aceste lucruri, ci doar să punem pe primul loc în preocupările noastre redobîndirea libertăţii depline a Conştiinţei. Dacă poţi să te gîndeşti la Dumnezeu cu aceeaşi intensitate şi smerenie pe care le ai de obicei atunci cînd eşti în Biserică şi în timp ce faci dragoste, sau în timp ce dansezi sau cînţi, nu mai este nimic rău în sexualitate, în joc sau în cîntec. Înlocuirea scopului Vieţii cu cel al Spiritului este cel mai dificil lucru care trebuie înfăptuit de om. Odată reuşit acest lucru, totul se transformă într-un imens paradis. Înlocuirea scopului Vieţii cu cel al Spiritului nu se realizează printr-un anumit act mecanic, ca şi cum ai schimba poziţia a două vaze între ele. Viaţa nu renunţă uşor la scopul ei. Dacă a fost „detronată” va căuta prin toate mijloacele să-şi redobîndească regatul. De multe ori Viaţa şi Spiritul se vor succeda la conducere înainte de a se instaura ordinea de drept. Viaţa adeseori se foloseşte de o mare artă a războiului pentru a se proteja - caută să cîştige fără să lupte. Ea poate lăsa Spiritului senzaţia că este conducător, aşa cum un adult poate să-şi lase fiul să se joace de-a Împăratul, şi avem de-a face cu categoria fariseilor oricărei religii. Atît timp cît Omul crede că este condus în viaţă de puterea Sufletului, scopul Vieţii este la adăpost şi se împlineşte pe nevăzute. Chiar dacă omul respectiv se crede "spiritual", el este în continuare dependent de nevoinţele de bază: adăpost, hrană, sex, imagine pozitivă în ochii oamenilor, de o viaţă liniştită, de micile plăceri senzoriale, este încă atras de bogăţie şi faimă etc.

Apoi, mai trebuie să înţelegem despre suflet că el oricum evoluează în conformitate cu unele procese naturale, avînd drept scop revelarea completă a Spiritului, indiferent dacă noi susţinem deocamdată sau nu acest deziderat al lui. Este greşită, după opinia mea, şi atitudinea celor care reneagă orice drept al Vieţii şi implicit al trupului în faţa Spiritului. Mortificîndu-se, nu obţin întotdeauna revelarea Spiritului sau, altfel spus, desăvîrşirea sufletului. Ca de obicei, calea de mijloc este cea mai sănătoasă. Trebuie să avem grijă de Viaţă, dar să fim preocupaţi de Spirit. Adică, ceva de genul „nu trăim ca să mîncăm, ci mîncăm ca să trăim”. Preocuparea constantă de a permite evoluţia sufletului nostru, va atrage după sine crearea condiţiilor optime de menţinere a Vieţii. Treptat, sufletul se va elibera într-o măsură din ce în ce mai mare de condiţionările Vieţii întrupate, reuşind să treacă sub controlul voinţei individuale instincte din ce în ce mai puternice. Aici nu este vorba de anihilarea instinctelor, ci pur şi simplu de trecerea lor sub controlul voinţei, ceea ce se obţine prin conştientizarea naturii lor intime, adică printr-o lărgire a conştiinţei de sine în domeniile subconştiente ale Vieţii. Pătrunderea tot mai adîncă a Conştiinţei în natura inconştientă a Vieţii, este cu putinţă numai şi numai dacă sufletul s-a avîntat într-o aceeaşi măsură spre înălţimile Spiritului. Cu cît sufletul unui om poate să urce mai sus, cu atît va putea să coboare mai jos. În extremis, cele două direcţii opuse vor converge către un singur punct, originea a tot ceea ce există, Conştiinţa Supremă sau Dumnezeu.

Revenind la ideea iniţială a articolului, atît timp cît în om Conştiinţa de Sine este încă foarte „îngustă”, în el vor predomina aspectele inconştiente ale sufletului adică instinctele fundamentale ale Vieţii, iar cel mai important dintre ele este instinctul de conservare, instinct care nu ţine cont de gradul de cultură la care a ajuns un om sau de civilizaţia căruia îi aparţine. Pe măsură ce Conştiinţa de Sine se dezvoltă spre forme din ce în ce mai înalte, ea va depinde din ce în ce mai puţin de condiţionările materiale, mai concret, de forma sa corporală. Astfel, omul va putea să pună mai presus de propria sa viaţă, la un moment dat, alte idealuri. Desigur, că la început acest lucru se petrece cel mai adesea doar la nivel declarativ, pentru că mulţi se răzgîndesc atunci cînd într-adevăr trebuie să plătească cu viaţa susţinerea anumitor cauze sau, altfel spus, nu este chiar atît de simplu să controlezi instinctul de conservare sau frica de durere, însă este bine de ştiut că sînt destui care reuşesc. Un progres real în evoluţia sufletului este întotdeauna evidenţiat pe de o parte de detaşarea faţă de nevoinţele de bază cum ar fi: hrană, adăpost, plăceri senzoriale şi, pe de altă parte, de preocuparea constantă faţă de împlinirea idealurilor spirituale.

Preocuparea excesivă faţă de menţinerea Vieţii, arată întotdeauna un suflet care abia a ajuns la nivelul Conştiinţei de Sine. Abia dacă a făcut primii paşi de unul singur. Există încă multe temeri, există multă inerţie, dar setea de libertate va fi din ce în ce mai intensă. Iar un suflet însetat de libertate este premiza cea mai solidă a evoluţiei sale. Din păcate sufletele celor mai mulţi dintre noi încă nu sînt însetate de dragoste sau de libertate, ci de tot felul de plăceri care provin din cîmpul Vieţii. După ce vom vedea că toate plăcerile „costă”, adică după ce vom înţelege prin experienţa noastră directă, că plăcerea si suferinţa se livrează întotdeauna împreună, (se dau la pachet în magazinele Vieţii), vom căuta să obţinem bucuria si fericirea de care avem nevoie din grădina Spiritului. Aici nu există dualitate. Există doar bucurie, doar beatitudine si o poţi lua fără să plăteşti, te poţi bucura de toate roadele acestei grădini fără nici o plată. Trebuie doar să ajungi aici!

Cristian Turcanu,Legea iubirii-legea vietii

fragment din cartea Arta de a trai de Cristian Turcanu

Iubirea este legea vietii. Iubirea este chiar viata. Ceea ce mentine unitatea creatiei este legea iubirii. "Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti" este porunca Vechiului si Noului Testament. Si aceasta porunca este o consecinta a legii unicitatii. Nu exista nimic in intreaga lume care sa fie diferit de tine - si atunci de ce sa nu-l iubesti?

Odata, la un intelept vine un tanar sceptic care il pune la incercare dandu-i sa bea o cana cu var in loc de lapte. Inteleptul o bea fara sa spuna nimic, iar tanarul incepe sa rada spunand: "Ce intelept este acela care nu poate deosebi laptele de var nici dupa ce l-a gustat?"; inteleptul nu a spus nimic, dar dupa foarte putin timp, tanarul incepe sa se vaite de o puternica durere de stomac. Inteleptul ii spune: "Ar fi trebuit sa stii ca intre tine si mine nu este nici o deosebire". Poporul nostru a sintetizat aceasta unitate a tuturor fiintelor, unitate care poate fi perceputa prin forta iubirii, in urmatoarele cuvinte: "Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face".

Pe de alta parte, iubirea reprezinta cea mai eficienta modalitate de a ajunge la cunoasterea legii unicitatii. Iubind tot ce te inconjoara, incepi sa intrevezi esenta tuturor lucrurilor, esenta care este de aceeasi natura ca si Dumnezeu.

Nu exista virtute mai inalta decat iubirea. Nu exista cunoastere mai profunda decat iubirea si nici religie mai inalta decat iubirea pentru ca ea este Adevarul, este insusi Dumnezeu. In orice particica a Creatiei Sale, poti intelege profund Iubirea Sa. In interiorul unui atom poti sa descoperi legea iubirii, in structurarea unei galaxii poti sa descoperi aceeasi lege a iubirii. Nimic nu exista in acest Univers care sa nu fie patruns de iubire.

Nu-i doar o metafora atunci cand spun ca legea atractiei universale este doar un aspect al legii iubirii.

Swami Shivananda spunea urmatoarele cuvinte: "Ura este cea care desparte om de om, natiune de natiune, tara de alta tara. Mandria si egoismul sunt cele care dezbine un om de altul".

Ura, mandria si egoismul sunt creatii mentale. Toate acestea sunt produsele necunoasterii, ale ignorantei. Ele nu pot rezista in fata iubirii pure. Ura aduce cu ea tot ura. Iubirea aduce in schimb iubire. Frica da nastere fricii. Aceasta este o lege cosmica imuabila (este legea rezonantei). Este o tendinta naturala a iubirii, a puterii lui Dumnezeu sa guverneze pe acest Pamant, cucerind toate fortele urii si ale necuratului.

A fi in afara iubirii inseamna, practic, a fi in afara vietii. Cine a incetat sa mai iubeasca, acela a si murit deja.

La fel cum o familie nu este unita decat prin forta iubirii, la fel intreaga creatie este unita prin aceeasi forta a iubirii.