Cristian Turcanu,Sufletul-puntea dintre viata si spirit

Am observat de-a lungul timpului că toată lumea are o părere foarte bună despre Viaţă. Este lăudată de poeţi, de filosofi, de oamenii de rînd şi chiar de către preoţi. Este protejată de legi, de organizaţii naţionale şi internaţionale, de instituţii mai mari sau mai mici. Îi plîngem pe cei care mor şi ne plîngem ori de cîte ori viaţa noastră este în pericol. Manifestăm o grijă exagerată faţă de menţinerea vieţii şi o frică teribilă faţă de moarte. Pe ce se bazează asemenea atitudini şi credinţe răspîndite la scară planetară? Este o întrebare la care foarte puţini au căutat un răspuns care să iasă din sfera filosofico-poetică sau a rigurozităţii pur ştiinţifice. De fapt, ştiinţa nici măcar nu are dreptul să enunţe un răspuns, pentru că i-au rămas încă foarte multe lucruri de explicat din domeniul vieţii.

Căutînd răspunsul în miturile cosmogonice de pretutindeni, adeseori ne-am pierdut în hăţişul de elemente secundare, specifice şi nespecifice, care au modificat traiectoria observaţiilor suficient de mult pentru a se insista pe detalii insignifiante de ordin ritualic sau „decorativ”, ceea ce a condus mai departe la pierderea din vedere a esenţialului sau complicarea răspunsului pînă la limita inferioară a utilităţii sale.

Indiferent de poziţia de pe care privim alcătuirea sau originea omului, două elemente sînt de netăgăduit: materialitatea şi conştiinţa de sine. În cazul viului prin materialitate trebuie să înţelegem de fapt materia vie, adică Viaţa, iar prin conştiinţa de sine vom înţelege manifestarea sau prezenţa Spiritului. Deci, omul este în acelaşi timp Viaţă şi Spirit. Prin trupul său, omul aparţine vieţii, iar prin conştiinţa de sine aparţine Spiritului, adică transcendenţei.

Ceea ce face cu putinţă conexiunea dintre cele două aspecte complementare, care în mod normal nu se pot întîlni niciodată, este sufletul. Astfel, sufletul aparţine deopotrivă Vieţii şi Spiritului, avîndu-şi rădăcinile atît în materie cît şi în Spirit. Unii oameni au cercetat preponderent sorgintea materială a sufletului şi au dezvoltat unele ştiinţe cum ar fi psihologia, psihanaliza, psihiatria şi altele, iar alţii au studiat rădăcinile transcendente ale sufletului şi au dezvoltat o serie de sisteme filosofice de ordin metafizic sau doctrine religioase de o mai largă sau mai restrînsă răspîndire. Dubla sorginte a sufletului este singura prezumţie care poate să unifice cele două opinii divergente şi să acopere astfel întreaga paletă de manifestări ale sufletului uman. Ca atare, mişcîndu-se între Materie şi Spirit, sufletul poate să cunoască un proces evolutiv. În forma sa cea mai rudimentară, el este chiar energia vieţii, este „suflarea de viaţă”, este principiul care animă materia. Pe măsură ce sufletul evoluează, permite, pe de o parte, dezvoltarea unor forme tot mai complexe pentru organismele vii, iar pe de altă parte, conduce la apariţia Conştiinţei de Sine. În forma sa cea mai evoluată, sufletul se identifică total cu Spiritul Pur sau, altfel spus, Conştiinţa de Sine se universalizează, devenind tot mai mult independentă faţă de forma corporală sau de suportul material care a „găzduit-o” şi a ajutat-o să se dezvolte un timp. Apariţia conştiinţei de sine devine astfel o răscruce importantă în procesul de evoluţie a sufletului. Mai trebuie remarcat faptul ca pe măsură ce sufletul evoluează, el nu se retrage din formele sale inferioare de manifestare ca şi cum ar pleca dintr-un loc într-altul, ci doar se transformă şi se îmbogăţeşte cu noi aspecte. Adică funcţia sa de bază, aceea de a anima materia, de a da şi de a menţine viaţa, rămîne valabilă pînă la atingerea celei mai înalte trepte de evoluţie. Pînă la apariţia conştiinţei de sine, sufletul are ca funcţie principală şi unică totodată, manifestarea şi menţinerea Vieţii. După apariţia Conştiinţei de Sine apare treptat încă o funcţie fundamentală şi anume, revelarea Spiritului sau dezvoltarea Conştiinţei individuale pînă la decondiţionarea totală. Astfel, omul ca unica făptură cunoscută înzestrată cu Conştiinţă de Sine, îşi va împărţi sufletul între Viaţă şi Spirit, şi întreaga lui existenţă va fi o luptă continuă între cele două tendinţe antagoniste.

Viaţa este un dar divin, însă realizarea beatitudinii sau a fericirii la superlativ presupune să lupţi tocmai împotriva vieţii. Ca să nu mai filosofăm poeticeşte, trebuie să înţelegem cîteva lucruri foarte simple.

• Viaţa este un dar divin.
• Viaţa are drept scop menţinerea şi perpetuarea vieţii.
• Orice făptură vie acţionează inconştient pentru atingerea scopului vieţii. Acest lucru se face pe baza unor programe foarte riguroase şi solide, înscrise în codul genetic al fiecărei specii.

Dintre toate vieţuitoarele, omul este înzestrat cu Conştiinţă de Sine, adică el a devenit conştient de faptul că este înzestrat cu Conştiinţă, cu Spirit, cu Scînteie Divină, sau că are o Natură Superioară. Datorită acestei duble înzestrări (cu Viaţă şi Conştiinţă de Sine) omul se plasează la confluenţa a două forţe antagoniste. Iniţial, conform textelor religioase, înzestrarea cu Spirit l-a plasat pe om deasupra tuturor creaturilor. Ca Spirit pe deplin revelat era nemuritor, pentru că spiritul lui era capabil să-şi subordoneze instinctele şi programele Vieţii. După ce „a mîncat din fructul oprit”, omul a dobîndit un corp muritor şi a fost îmbrăcat în „haine de piele”, adică Spiritul din el s-a ocultat şi tronul a fost ocupat de Viaţă. Acum tot ceea ce-i este necesar pentru viaţă trebuie să-şi extragă cu „sudoare” prin muncă în cîmpul materialităţii. La unii oameni, încetul cu încetul, puterea spiritului se face din nou simţită şi sufletul lor tînjeşte din nou spre libertatea edenică. Pentru a ajunge aici trebuie să-şi supună toate instinctele Vieţii, trebuie să-şi elibereze conştiinţa de forma sa corporală şi materială, şi acest lucru se face, cel mai adesea, tocmai prin lupta crîncenă împotriva Vieţii, adică a automatismelor şi mecanicităţii ei. Desigur că poeţii au cîntat viaţa, au preţuit-o, au cîntat tot ceea ce susţine împlinirea scopului vieţii, adică ceea ce este legat de menţinerea şi perpetuarea ei. Am ajuns să preţuim tot ceea ce susţine acest scop: relaţiile cu oamenii, economia, instituţia familială şi cea statală, sexualitatea etc. Însă scopul nostru ca oameni este de fapt desăvîrşirea sufletului, libertatea deplină a conştiinţei, redobîndirea stării primordiale. Viaţa şi-a construit prin oameni ideologii care să-i susţină scopul, a construit orînduiri sociale şi legi adecvate, şi permanent a căutat să „îmblînzească” orice religie pentru a-l menţine pe om în subordinea ei, astfel încît să nu-i trezească prea mult setea de libertate. De aceea este necesar ca orice religie să fie „scuturată” din cînd în cînd, pentru că imediat după ce apare un profet sau chiar un Fiu al lui Dumnezeu, oamenii caută să-i „îmblînzească” învăţăturile, pentru a fi pe placul lor şi pentru ca poftele Vieţii să nu-şi piardă cumva supremaţia în faţa Spiritului. De fapt, demonii fac acest lucru, deoarece ei nu pot controla omul şi nu-şi pot exercita setea de putere decît atît timp cît în om încă nu s-a trezit sufletul, încă nu s-a atins libertatea deplină a Conştiinţei.

Conştientizarea acestui lucru nu presupune neapărat lupta făţişă cu Viaţa, ci doar preţuirea Spiritului şi împlinirea scopului său, acela de a se revela pe sine. Redobîndirea stării paradisiace nu se face neapărat prin refuzarea Vieţii şi a fericirii pe care ţi-o pot aduce elementele vieţii, adică simţurile şi „carnea” în general. Ascetismul a fost calea părinţilor pustiei din primele secole ale creştinismului. Mai este şi acum calea călugărilor, dar nu a tuturor. Nu toţi oamenii îşi pot trezi sufletul doar renunţînd la cîntec, la frumuseţe, la joc. Ba chiar se poate ajunge la rezultatul opus - închistarea şi alienarea sufletului. Evoluţia umanităţii ne arată că nu este obligatoriu să se renunţe la aceste lucruri, ci doar să punem pe primul loc în preocupările noastre redobîndirea libertăţii depline a Conştiinţei. Dacă poţi să te gîndeşti la Dumnezeu cu aceeaşi intensitate şi smerenie pe care le ai de obicei atunci cînd eşti în Biserică şi în timp ce faci dragoste, sau în timp ce dansezi sau cînţi, nu mai este nimic rău în sexualitate, în joc sau în cîntec. Înlocuirea scopului Vieţii cu cel al Spiritului este cel mai dificil lucru care trebuie înfăptuit de om. Odată reuşit acest lucru, totul se transformă într-un imens paradis. Înlocuirea scopului Vieţii cu cel al Spiritului nu se realizează printr-un anumit act mecanic, ca şi cum ai schimba poziţia a două vaze între ele. Viaţa nu renunţă uşor la scopul ei. Dacă a fost „detronată” va căuta prin toate mijloacele să-şi redobîndească regatul. De multe ori Viaţa şi Spiritul se vor succeda la conducere înainte de a se instaura ordinea de drept. Viaţa adeseori se foloseşte de o mare artă a războiului pentru a se proteja - caută să cîştige fără să lupte. Ea poate lăsa Spiritului senzaţia că este conducător, aşa cum un adult poate să-şi lase fiul să se joace de-a Împăratul, şi avem de-a face cu categoria fariseilor oricărei religii. Atît timp cît Omul crede că este condus în viaţă de puterea Sufletului, scopul Vieţii este la adăpost şi se împlineşte pe nevăzute. Chiar dacă omul respectiv se crede "spiritual", el este în continuare dependent de nevoinţele de bază: adăpost, hrană, sex, imagine pozitivă în ochii oamenilor, de o viaţă liniştită, de micile plăceri senzoriale, este încă atras de bogăţie şi faimă etc.

Apoi, mai trebuie să înţelegem despre suflet că el oricum evoluează în conformitate cu unele procese naturale, avînd drept scop revelarea completă a Spiritului, indiferent dacă noi susţinem deocamdată sau nu acest deziderat al lui. Este greşită, după opinia mea, şi atitudinea celor care reneagă orice drept al Vieţii şi implicit al trupului în faţa Spiritului. Mortificîndu-se, nu obţin întotdeauna revelarea Spiritului sau, altfel spus, desăvîrşirea sufletului. Ca de obicei, calea de mijloc este cea mai sănătoasă. Trebuie să avem grijă de Viaţă, dar să fim preocupaţi de Spirit. Adică, ceva de genul „nu trăim ca să mîncăm, ci mîncăm ca să trăim”. Preocuparea constantă de a permite evoluţia sufletului nostru, va atrage după sine crearea condiţiilor optime de menţinere a Vieţii. Treptat, sufletul se va elibera într-o măsură din ce în ce mai mare de condiţionările Vieţii întrupate, reuşind să treacă sub controlul voinţei individuale instincte din ce în ce mai puternice. Aici nu este vorba de anihilarea instinctelor, ci pur şi simplu de trecerea lor sub controlul voinţei, ceea ce se obţine prin conştientizarea naturii lor intime, adică printr-o lărgire a conştiinţei de sine în domeniile subconştiente ale Vieţii. Pătrunderea tot mai adîncă a Conştiinţei în natura inconştientă a Vieţii, este cu putinţă numai şi numai dacă sufletul s-a avîntat într-o aceeaşi măsură spre înălţimile Spiritului. Cu cît sufletul unui om poate să urce mai sus, cu atît va putea să coboare mai jos. În extremis, cele două direcţii opuse vor converge către un singur punct, originea a tot ceea ce există, Conştiinţa Supremă sau Dumnezeu.

Revenind la ideea iniţială a articolului, atît timp cît în om Conştiinţa de Sine este încă foarte „îngustă”, în el vor predomina aspectele inconştiente ale sufletului adică instinctele fundamentale ale Vieţii, iar cel mai important dintre ele este instinctul de conservare, instinct care nu ţine cont de gradul de cultură la care a ajuns un om sau de civilizaţia căruia îi aparţine. Pe măsură ce Conştiinţa de Sine se dezvoltă spre forme din ce în ce mai înalte, ea va depinde din ce în ce mai puţin de condiţionările materiale, mai concret, de forma sa corporală. Astfel, omul va putea să pună mai presus de propria sa viaţă, la un moment dat, alte idealuri. Desigur, că la început acest lucru se petrece cel mai adesea doar la nivel declarativ, pentru că mulţi se răzgîndesc atunci cînd într-adevăr trebuie să plătească cu viaţa susţinerea anumitor cauze sau, altfel spus, nu este chiar atît de simplu să controlezi instinctul de conservare sau frica de durere, însă este bine de ştiut că sînt destui care reuşesc. Un progres real în evoluţia sufletului este întotdeauna evidenţiat pe de o parte de detaşarea faţă de nevoinţele de bază cum ar fi: hrană, adăpost, plăceri senzoriale şi, pe de altă parte, de preocuparea constantă faţă de împlinirea idealurilor spirituale.

Preocuparea excesivă faţă de menţinerea Vieţii, arată întotdeauna un suflet care abia a ajuns la nivelul Conştiinţei de Sine. Abia dacă a făcut primii paşi de unul singur. Există încă multe temeri, există multă inerţie, dar setea de libertate va fi din ce în ce mai intensă. Iar un suflet însetat de libertate este premiza cea mai solidă a evoluţiei sale. Din păcate sufletele celor mai mulţi dintre noi încă nu sînt însetate de dragoste sau de libertate, ci de tot felul de plăceri care provin din cîmpul Vieţii. După ce vom vedea că toate plăcerile „costă”, adică după ce vom înţelege prin experienţa noastră directă, că plăcerea si suferinţa se livrează întotdeauna împreună, (se dau la pachet în magazinele Vieţii), vom căuta să obţinem bucuria si fericirea de care avem nevoie din grădina Spiritului. Aici nu există dualitate. Există doar bucurie, doar beatitudine si o poţi lua fără să plăteşti, te poţi bucura de toate roadele acestei grădini fără nici o plată. Trebuie doar să ajungi aici!